Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ce ne spunem, când nu ne vorbim

        Chris Simion

 


(fragment din romanul în curs de apariţie, Ce ne spunem, când nu ne vorbim)


S-a născut la 20 august 1977, în Bucureşti. Este absolventă a Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică  „I.L. Caragiale” Bucureşti, Secţia Teatrologie - 1999, Secţia Regie Teatru - 2005. În 2000, împreună cu scriitorul francez Pascal Bruckner înfiinţează Compania de Teatru „D’AYA”, acesta devenind ulterior preşedintele onorific al Companiei. În 2006, iniţiază proiectul Teatrul Undercloud din Lăptăria Enache/Terasa Motoare.


Din 2009 este  membră a Uniunii Scriitorilor din România, Secţia Dramaturgie.


Cărţi publicate: Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani, 1994; Dogmatica Fericirii, 1995; Disperarea de a fi, 1996; De ce nu suntem ceea ce putem fi?, 1997; Spovedania unui condamnat, 1998, ediţia a doua, 2000; În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la mine, 2002, ediţia a doua, 2003, ediţia a treia, 2010. În 1995, autoarea a obţinut o bursă de studii la Sanskriti Kendra în New Delhi, iar în 2004, obţinând Premiul pentru cel mai bun spectacol cu Scaunele după E. Ionesco, a realizat în India un turneu în opt oraşe, organizat de Alliance Française şi Ambasada Franţei.


Chris Simion este cunoscută publicului larg şi ca regizor de teatru. A semnat regia unor spectacole de succes precum Dragostea durează 3 ani, după Frédéric Beigbeder, Scaunele, de Eugéne Ionesco, Maitreyi, după Mircea Eliade, „Hell”, după Lolita Pille, Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?, după Horace Macoy, Călătoria, după Pescăruşul Jonathan Livingstone de Richard Bach, Oscar şi Tanti Roz, după Eric Emmanuel Schmitt şi altele. Mai multe detalii despre activitatea pe care o desfăşoară găsiţi pe site-ul www.daya.ro.


 


Am învăţat să mor încet, cu câte un pas mic, un alt pas mic...


 


To: floarea_soarelui@yahoo.com


 


Trăieşti o iluzie! Îţi este frică să trăieşti cu adevărat! Nu te condamn şi nu te judec, nu mă înţelege greşit. Doar îmi pare teribil de rău că eşti aşa. Ai fugit ca o laşa de noi! Acum nici nu mai vreau să aflu ce te-a determinat să te desparţi de mine. Mi-am făcut rău foarte mult timp încercând să găsesc un răspuns. Nu mai cred că are importanţă. Cert este că m-ai minţit! M-ai minţit pe mine, te-ai minţit pe tine şi cine mai ştie pe cine. Dacă o să continui aşa, o să treci ca o raţă pe apă prin viaţă. Nu înţeleg de ce nu ai curajul să-ţi asumi ce trăieşti. E chiar atât de greu? Ştiu că o să te revolte ce îţi spun acum, ai să-mi spui că habar nu am eu ce viaţă duci tu şi cât îţi este de greu. Problema e că nu au nicio legătură una cu alta. Sunt câteva lucruri autentice în viaţa asta, iar iubirea e unul dintre ele. Tu însă ai renunţat foarte uşor la noi doi, ai aruncat la gunoi tot. Şi ce ai rezolvat??? Asta-i marea întrebare. Ce ai realizat în felul ăsta? Cât timp ai de gând să fii propria-ţi prizonieră şi de ce? Care-i miza? E comod şi călduţ să spui: „nu mai simt nimic pentru tine”. Eu ştiu că nu te-ai înşelat în clipa în care mi-ai spus primul „te iubesc”. Ştiu că nu a vorbit gura pentru tine, ştiu că ai spus-o cu toată fiinţa ta. O relaţie superficială nu ar fi rezistat mai mult de trei zile între noi şi nu ai să mă convingi acum că a durat atâţia ani. Dar e mai comod să crezi că totul se consumă, că totul moare. În felul ăsta nu pui preţ pe nimic, în felul ăsta trăieşti doar pentru senzaţii.


 


Draft


Dacă ştiam că Dumnezeu îmi dă un bonus, te-aş fi sunat. Mai bine vii la înmormântarea mea, decât să mori cu mine în fiecare clipă.


 


To: barba_albastra@yahoo.com


 


Noi doi nu suntem despărţiţi decât pe plan fizic. Aş pune pariu cu tine că dacă ne-am întâlni acum ar fi ca şi când ne-am fi ţinut în braţe ieri. Între noi doi nu există timp.


 


To: floarea_soarelui@yahoo.com


 


Sunt plin de cicatrici de la oameni care m-au iubit şi pe care m-am pişat. Să nu-ţi faci griji! Ai văzut ce penibil personificăm viaţa atunci când, de exemplu, spunem căca-m-aş pe ea de viaţă? De ce o personificăm? E nostim, nu? Cred că cel mai frumos lucru pe lumea asta e să mori şi cel mai urât e să-i faci rău altuia mai slab decât tine. Nu-i aşa că mă înţelegi? Nu-i aşa că o să-mi zâmbeşti mereu la fel, că ai să te uiţi în ochii mei la fel? Nu-i aşa că tu nu o să mori? Nu-i aşa că noi doi suntem veşnici? Nu-i aşa că nu o să mă laşi singur niciodată?


 


Draft


 


Afară este un vişin. Are fructele coapte, dar acre... Îmi aminteşte de vişinul din curtea bunicii. Undeva, în noi, în adânc, fiecare iubeşte pomul lui.


 


To: barba_albastra@yahoo.com


 


Acum îmi dau seama că nu moartea e cel mai grav lucru, ci să rămâi în viaţă fără să mai ai vreun sens, să simţi că nu mai ai pentru ce să rămâi. Respir prin tine, cum am făcut-o neîncetat de când te cunosc. Poate că uneori nu am ştiut să te las să îmi simţi răsuflarea şi mi-am ţinut respiraţia dându-ţi senzaţia că sunt moartă. Nu ştiu ce o să se întâmple de-acum încolo fără tine. E mai periculos decât diagnosticul pe care mi l-au pus ei. Încearcă să te întorci. Încă se mai poate.


 


To: floarea_albastra@yahoo.com


 


Nu mai am suflet. E la tine. În toate relaţiile în care mă bag, mint. Nu am cum să fiu eu. Eu sunt doar cu tine.


Draft


 


Nimic nu ne poate consola de moarte. Acţiune şi memorie. Prezent. Trecut.


 


 


Am din nou 3 ani


                                                   


Liliacul sălbatic a fost smuls. Medicii mi-au lăsat în loc un crater. E gaura timpului trăit fără tine. Am ieşit din spital. Să trăieşti cu ideea morţii în sânge şi fără acest verdict nu-i totuna. Deşi în realitate oricând poate să ne cadă ghiveciul în cap, ne instalăm comod în fotoliul timpului nostru, tolerăm blazarea, rutina, banalul, cel mult ne lamentăm şi refuzăm ca scurgerea secundelor să ne coste, uităm să fim vii.


 


Prima mea amintire este de la 3 ani. Tot ce am trăit până acum a rămas sugrumat într-o singură fotografie. Oricând, dacă dau delete, poate să nu mai fie. Nu ne costă  nimic trecutul. Avem noi senzaţia că face parte din noi, ne ajutăm într-un fel de gândul că nu suntem fulgi care se topesc şi dispar precum s-au născut. Atât. Am din nou 3 ani. Început.


 


To: barba_albastra@yahoo.com


 


Acum pot să îţi spun ce s-a întâmplat.


 


Draft


 


Poate că uneori am vorbit prea în şoaptă şi nu m-ai auzit. Coboară în tine, acolo unde m-ai sechestrat, ia-mă de mână şi hai să fugim. Lasă-ţi prezentul să adoarmă fiindcă în el mă vei căra permanent. Sunt în tine, n-am cum să ies decât dacă mă laşi şi n-ai cum să mă laşi pentru că mă iubeşti. Sau omoară-mă şi atunci îmi voi face din sufletul tău un cavou. Poţi, oare, să-l înjunghii pe Dumnezeu că a trimis valurile nebune ale furtunii să mă aducă pe malul tău?


ÎŢI OFER TOATĂ VIAŢA CARE MI-A MAI RĂMAS, PENTRU TOATĂ MOARTEA PE CARE ŢI-AM SĂDIT-O. Bucură-te. Eu, fără tine, nu am cum să respir.


 


To: barba_albastra@yahoo.com


 


Nu mai pot să îţi povestesc despre cât de mult sau cât de puţin „te iubesc”. Poate pentru că abia acum am început să fac asta cu adevărat. Atunci când cuvintele nu te mai pot cuprinde şi când ceea ce trăieşti este peste.


 


To: barba_albastra@yahoo.com


 


Ce-mi place când mă-ncurc...


 


Draft


 


M-am luptat cu spaimele tale, cu îndrăgostelile tale, cu aripile tale, cu iadul tău, acum mă lupt cu altă iubire şi întotdeauna, după un timp, ne-am revenit unul în braţele celuilalt, legănându-ne pe un cântec de leagăn şi zâmbindu-ne prieteneşte ca şi când nimic nu s-a întâmplat, căci iubirea noastră nu e nici măcar fisurată, nouă ne e frică să nu o vedem aşa.


 


 


Într-un balon  de săpun mi-am lăsat ultima respiraţie


 


To: floarea_soarelui@yahoo.com


 


M-am săturat. Simt nevoia să te privesc în ochi când vorbesc cu tine. Nici nu ar mai trebui să ne spunem ceva, e suficient să stăm şi să ne privim în ochi. Nu ştiu ce te-a îndemnat să mă cauţi, pentru că nu comunici, te-ai ascuns în tine. Simt doar că mă iubeşti aşa cum te iubesc şi eu. Atâta tot. Şi asta indiferent de ce îmi spui tu. Eu am crezut fiecare literă. Chiar te-am crezut.


 


Draft


 


Aseară m-am uitat deasupra mea. Cerul era la locul lui. Lipsea doar o bucată de lună. Sfertul acela care face luna grasă şi somnoroasă, luna care cască şi ne înghite, luna din copilăria mea, a ta, a oricui. Mi-am pus capul pe pernă şi nu-mi amintesc când am adormit.


Dimineaţa, când m-am trezit, m-am uitat din nou deasupra. Cerul era la locul lui. Dar luna, luna mea, nu mai era deloc.


Acesta este Iadul. Să îţi pierzi luna, să nu îţi mai găseşti cerul pe care să îţi danseze sufletul, să te afunzi în beznă absolută.


Am rău de înălţime, dar, după ce treci o dată prin moarte, nu mai are ce să îţi provoace frica. Sunt sus, în vârful muntelui, fac o pauză, respir. Stau pe marginea prăpastiei, acolo unde altădată mă dădeam cu Dumnezeu cu schiurile. Am ridicat privirea spre Cer, dar Sus nu mai e nimic. Cerul nu mai e la locul lui. Am ridicat braţele spre Cer, dar nu a mai fost nimeni care să mă ia în braţe şi să mă învârtească deasupra pământului. Am ridicat sufletul spre Cer, cuţitul cu care am despicat Cerul în două şi ne-am luat fiecare bucata, încă e plin de sânge şi doare. Asta înseamnă că am greşit. Întoarce-te. Dacă muntele îşi va despica gura şi va scoate un ţipăt, eu o să alunec în gol de pe buzele lui şi nu o să mă găseşti aici, desenându-ne o nouă lume, cu un nou cer. Vei găsi doar hârtia de desen şi creioanele colorate. Am avut totul. Acum nu mai am nimic. Dacă n-am ştiut să-l aştept pe Dumnezeu, acum îl aştept pe Diavol.


 


To: barba_albastra@yahoo.com


 


Mă trezesc dimineaţa mai obosită decât atunci când mă culc. Şi, când mă trezesc, mă doare tot corpul, îl simt greu, ca pe o mare masă de plumb, ca pe o boală. Să pot să mă dau jos din pat durează câteva minute. Mă doare fiecare pas pe care îl fac, de parcă ceva mă opreşte să înaintez, de parcă vrea să mă ţină blocată într-o secundă iluzorie. Mă lupt să mă duc spre undeva, în timp ce corpul meu refuză, iar conştiinţa cere să doarmă. Nu e un accent ipohondru. Ce bine m-ar înţelege Goya.


 


Draft


 


Nu ştim cine suntem cu adevărat. Nu ştim ce facem aici. Nu ştim nici de unde venim, nici încotro ne ducem. Ni se întâmplă să luptăm cu lucruri în care credem sau nu credem. Nu suntem aici decât în trecere. Cum spunea Simone Signoret: „Pe zi ce trece, înţeleg tot mai puţin”. Lumea nu este decât zgomot, mult zgomot şi multă răzbunare, cu R mare, şi totuşi mergem mai departe şi ne târâm cu ambiţie genunchii în malul fără de sfârşit al propriilor noastre angoase, nelinişti, frustrări. Oricât de mult încerci tu să vezi lumea în frumos, e mult mai mult urât pe lângă. Iar în final, moartea este cea care câştigă! Când Dumnezeu moare pentru o fiinţă, el nu moare pur şi simplu. Rezumă prin moartea sa păcatul suprem, eşecul existenţial de neîndurat. Când Dumnezeu moare în om, omul nu mai are de făcut decât un singur gest, gestul suprem, sinuciderea. Dumnezeu nu moare niciodată singur. Omul îl ucide în el pe Dumnezeu. Este alegerea omului dacă trăieşte în acord cu Dumnezeu sau în ceartă cu El. Poţi să simţi pentru o secundă moartea de pe cruce? „Când trupul nu mai poate să se mai sprijine pe rănile cuielor aşa încât să-şi poată ridica pieptul şi să respire, intervine asfixia. Şi prin aceasta, Şi-a arătat iubirea Sa pentru noi”. Singura care te eliberează de moarte este Iubirea. Avem dreptul să încercăm să ne răscumpărăm sufletul oricum. Nu există însă nimic altceva care să te convingă să te depăşeşti pe tine, să-ţi uiţi limitele, să te redescoperi în afara Iubirii. „Toate lucrurile sensibile trebuie să treacă printr-o cruce şi toate lucrurile inteligibile trebuie să treacă printr-un mormânt” - Maxim Mărturisitorul. Nimic nu mă împiedică să cred că, atunci când nu se mai descurcă cu Iubirea Sa pentru noi, când Iubirea Sa îl răvăşeşte, Dumnezeu îi cere ajutor omului, învăţându-l să Iubească.Pe unii îi costă o clipă lecţia aceasta, pe alţii viaţa. Unii nu cred în iubire pentru că nu au avut parte de ea, alţii au mirosit-o doar şi de frică s-au îndepărtat zicând că pute, alţii s-au aruncat trăind în Iubire. Iubirea te învaţă să nu regreţi, să îţi asumi, să depăşeşti limitele omenescului, confuzia de zi cu zi a rutinei.


To: barba_albastra@yahoo.com


 


Tu m-ai învăţat să iubesc. Fără tine nu mai am niciun sens. Nu-mi pot ţine promisiunea. Mi-e imposibil să mă întorc în Iad. A trăi fără tine e mai mult decât a afla că într-un timp de... o să mor. Moartea nu mă mai sperie, nu mai înseamnă nimic.


 


Draft


 


Diagnostic: neoplasm. Adică... Ca

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul