Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Olteniada în comunism

        Marian Victor Buciu

La M. Sorescu (La Lilieci, Ed. ART, 2009), satul, în comunism, ajunge dislocat sau chiar delocat, în modul cel mai absurd. Comunele trebuie să devină suburbane, chiar dacă se află departe de oraş. Vorbă să fie… Vorbele au fost şi ele întoarse pe dos. Pacea devine tot un fel de război. Al Doilea Război Mondial se spune că s-a terminat cu „lupta pentru pace”.


Ce se întâmplă cu oamenii? Fochistul Leancă, unicul muncitor pe comună, devine automat „clasa muncitoare”. În prima etapă a desproprietăririi (înainte de gospodăria colectivă), se înfiinţează comisii raionale pentru înscrierea la întovărăşire. Ţăranii refuză desfiinţarea haturilor, de aceea primesc cote tot mai grele, iar când nu le pot plăti sunt scoşi de autorităţi datori sau chiar sabotori şi duşi la puşcării. În etapa a doua, la colectivizare, apar alte comisii. Folosind experienţa de dinainte, împotrivirea se face prin fuga de acasă a bărbaţilor. Zadarnică. În locul lor sunt „ridicate” femeile. Dihonia intră în şi între oameni. Ţăranii săracii de altădată râd de foştii oameni înstăriţi. Comuniştii îi arestează, eufemistic şi bizar spus îi „ridică”, şi pe ţăranii mijlocaşi, ca fiind chiaburi deghizaţi. Impozitele de stat, numite acum cote, sunt mereu mai mari, iar producătorii nu mai rămân, după munca lor, cu nimic.


În ordinea nouă, se ia (se „rechiziţionează”) totul din sat, pe dos decât în ordinea veche, când aici se aduceau de toate. Şi din ce să mai trăiască acum sătenii, când totul se – altă vorbă nouă, de spaimă – „colectează”? Cererea de autoprădare trebuie dată de bunăvoie şi semnată şi de cine nu a învăţat să se semneze. O posibilitatea de a iscăli era, cum i se întâmplă lui Ioniţă al lui Burghiu, să „pună deştiul”. Cum el ştie ce-l aşteaptă, e luat prin surprindere şi, aruncându-i-se cerneală pe vârful nasului, ajunge să iscălească, valabil şi, în acest fel, tot silit. Fapt fără asemănare? După asemănarea celor ieşiţi dintr-o lume a tuturor. Nu-i rămâne celui furat, ca toţi ceilalţi, la lumina zilei, decât să blesteme „orbeţii” şi „jagardelele” şi, în cele din urmă satul, totul, de care vrea să se aleagă praful.


Hoţii, altădată prinşi şi purtaţi prin sat, înainte de a fi pedepsiţi, buni cunoscători a tot ce aveau sătenii, sunt folosiţi de comunişti la confiscări, adică la hoţia în cârdăşie dintre noua putere şi tipul de om care i se asemăna sau, mai curând, o producea. Comunismul (luptă de clasă şi pentru pace) e sărăcire. Activiştii vor să-i lămurească pe ţăranii deja, dar dimpotrivă, lămuriţi. Nea Marin ştie că o revoluţie e diferită de la o ţară la alta. Comuniştii sunt dispreţuiţi pentru că n-au ruşine şi credinţă, sunt „Nişte găgăuţi”. Din armată, un ţăran priceput la cizmărie rămâne cu amintirea că un general rău era totuşi sub comanda nevestei. Pare surprinzător, la prima vedere, ca oltea­nul, ca orice rural, să ţină parte femeii. Totul devine explicabil, dacă ne gândim că generalul şi consoarta nu trăiesc într-un sat oltenesc. Apoi, nu omul, ci vremurile ajung exemplu aici. „Domnule, bune vremuri, pe timpuri.” Istoria nu schingiuia cotidianul. Iată un alt fel de frondă, timidă, faţă de timpurile noi, comuniste.


Pentru a nu participa la şedinţa de denunţare a chiaburilor, cineva scapă motivând că nu poate să meargă acolo, pentru că n-are bani să-şi cumpere cămaşă. Cine merge e „prost”, el ştiuse să scape. C. Rădulescu Motru, în Lilieci cunoscut numai ca boier din Mehedinţi, dat exemplu de lichidare a moşierimii, e biciuit şi plimbat prin comună, spre groaza ţăranilor, care înţeleg ceva în plus, anume că vor fi „muşcaţi” la fel. Unii se tem, alţii nu, vor să şteargă sticla de lampă cu ziarul cu Plenara din 3-5 martie 1946. În Bulzeşti nu existase picior de moşier. Moşieri se credeau pesemne toţi cei care aveau cât de puţin pământ. Orice fâşie e numită aici moşie. Există felurite împotriviri şi ele vin cam de peste tot, nu doar din viaţa reală, dar şi din aceea de dinainte ori de după. Un Trancă plânge în burta mamei şi se crede că din cauza golanilor aflaţi la putere. Aşa spune un tălmaci, Constandin al Dinei lui Dineaţă (un fel de Nietzsche oltean): „Cum interpretezi, aşa este. Ca la vise”. Dacă interpretezi rău, rău e. Noii puternici iau ce vor şi distrug aproape tot. N-au tată şi mamă, de Dumnezeu nici pomeneală. Cerul, altădată aproape de pământ, e dat de ţărani dispărut fără urmă. Apariţia, înainte de Al Doilea Război Mondial, a unui cerc de foc la Bulzeşti e tăgăduită de tot mai mulţi captivi ai „prefacerilor” comunist-ateiste. Iată şi o „remitizare” evanghelică în regim comunist: leacurile babelor nu izbutesc să ucidă copilul crescut într-o fată care nu cunoscuse bărbatul. O femeie se răsteşte la gravidă: „Fă, tu nu vrei să-l naşti pe Domnul/ Nostru Isus Cristos?”. Naşterea se produce „încă o dată”. „Şi la urmă au venit unii de la răsărit,/ S-au uitat prin grajduri şi-au luat toate…/ Nu ştiu ce s-a-ntâmplat cu el,/ S-a pierdut în lume.  Povesteşte un activist, dat afară din partid, fiind reclamat de o femeie: Un preşedinte de comitet provizoriu pentru înscrierea pământului şi a inventarului agricol în gospodăria colectivă se numeşte Plotogea, nume-poreclă cu sensul Zdrenţărosul. (Cu un nume asemănător, Plotoagă este un activist comunist din Moromeţii, II, romanul lui M. Preda.) După o zi de muncă în forţă, activiştii gospodăririi silnice pradă şi vinul lui Chiriş, foarte lăudat, din butoiul ţinut de acesta pentru copiii lui. Plotogea, preşedintele, se repede să bea primul şi, curând, moare. La spargerea butoiului iese la iveală o viperă, un fel de dublu al celor din comitetul provizoriu. Ţăranul vede aici mâna lui Dumnzeu, care i-a salvat familia de otrava viperei. Tovarăşii văd altceva, sabotajul criminal. Interpretarea fostului activist rămâne „pe linie”: lupta agricolă şi industrială comunistă a fost şi una cu natura. Când vin topografii să măsoare pământul pentru comasare, sătenii cred că, în sfârşit, sosesc americanii. Ţăranii descoperă că primarul trişase la măsurătoare şi femeile, drept pedeapsă şi răzbunare, urinează peste el. Bulzeşteanul, doljean, ştie că şi-n Gorj sau Vâlcea „le fărâmă şi cimitirele şi casele”, căutându-se extinderea pământului pentru agricultură, iar ţăranca ascunde, zadarnic, câte-o drugă de porumb în sân. La seceta din 1946, ţăranii au mâncat broaşte, dar acum, în „Vremuri căcăcioase”, vor mânca mierte fierte (nimic) şi calcavuri (bătăi). Când (dez)ordinea cea nouă se împământeneşte, autoritatea represivă şomează la „lucru”. Ioncica lui Gorie uită unde a pus banii, iar şeful postului de Miliţie îi găseşte în cufăr, bucuros că făcuse un bine, însă rămas cu nostalgia şi chiar în aşteptarea unei percheziţii „în lege”.


Moş Pătru nu-şi revine din mirarea faţă de felul în care i s-a luat ţăranului tot ce avea: „să fi dat cu mâna de cer şi n-aş fi crezut”. Unii se revoltă virtual şi verbal. E periculos şi aşa, dar, nefiind reclamaţie, nu apare nicio păţanie. Marin al lui Pătru spune că ar „achita” prin tragere în ţeapă câte o mie de bolşevici pe zi. Comuniştii din sat, crede el, sunt foşti risipitori, nu săraci, cum pretinde noua „politică”. Unul are un radio care „nu prinde bruiajul” Europei Libere şi spune că e marca manu propria, cuvinte învăţate de la un profesor de latină. În comunism, unii practică rezistenţa alcoolică: cu acest gând, Moanţă îi aduce Nicoliţei ţuică. Politica sufocă locuitorii satului. Chiar şi moroii „vorbeau politică”.


Nea Banţa pretinde că se pricepe la politica internaţională (tot economie, bazată pe vânzare şi cumpărare, spune el) şi ghiceşte ce e-n capul celor aflaţi „în capul trebii”. La recensământul populaţiei, Ionică, fratele autorului, vede în casa unui sătean pozele unor oameni puternici ai vremii, printre care e şi Stalin. Ţăranul spune că priveşte la ei „ca la vite”. Ca la trecut, ce-a fost, ce-au avut. Ajuns acum bătrân, cu vederea slabă, el se arată „mai cârşelnic la oameni”. Nici războiul (al doilea, mondialul) nu se termină, iar istoria dă nu puţine semne de aiureală. În 1956 ajung la Iaşi prizonieri eliberaţi de la ruşi. Se nimereşte ca un fiu să fie trimis ca însoţitor către casă al propriului său tată. Învăţătoarea şi moaşa primesc sarcina politică să ia semnăturile sătenilor cu acordul impus că „luptăm pentru pace”. Nea Radu refuză să fie de acord, de vreme ce el şi-ai lui n-au ce să mănânce. „Ce le dau? Vietnam? Coreea? Africa de Sud?” Ele îl iau în râs şi, totuşi, transmit mai departe împotrivirea. Radu Fierarul ia bătaie de la miliţian, fiind găsit cu câteva „ghiujuri” de porumb la fierărie. Nea Radu trecea în comună drept singurul om „demn”, de când refuzase să semneze pentru pace şi spunea că „Mie a început să-mi placă lupta pentru război”.


Dar cu uneltele muncii ce se petrece? Vaporul de treierat ajunge rămăşiţă a exploatării chiabureşti. Nicolae Sorescu încearcă să mai salveze câte ceva şi îngroapă plugul, minţind că-l vânduse. După ce-i iau carul şi boii, Civică duce pe cobiliţă două roţi şi mai rămâne şi cu lanţul de împiedicat carul. Iar acest rest de proprietate ajunge la el ocazie de mare mândrie. Gogu lu’ Mitru Măriei lu’ Niţă se spânzură cu biciuşca, singura rămasă, după ce-i luaseră la gos­podăria colectivă şi grădina pe care n-o înscrisese. Tragedia e-nregistrată comic: s-a dus să privească-n grădinile raiului, peste gâtul lui lung. Comuniştii le iau ţăranilor uneltele de muncă, fac „colectiv”, la început cu plată bună, apoi le măsoară şi le reduc curţile, le măresc normele la „global”, slăbindu-le voinţa de muncă. Când ţăranii culeg spicele grâului după combine, „Ei înşişi par nişte spice frânte”.


Animalele trăiesc şi ele epoca. Glasul celor 11 copii ai lui Goane se uneşte cu al lupilor din cimitir. Sătenii nu uită ultimul concert al lupilor, înainte de plecarea lor, în fapt înainte de a fi stârpiţi. Stârpirea este o vorbă de spaimă, repetată, cuvântul de ordine în noua ordine, comunistă. Chiar şi după stârpire, urletul lupilor răzbate din pământ. De la băi, din Covasna, Graur se întoarce cu o vacă de Voineşti, care dă mult lapte, cu condiţia (descoperită ulterior, dar repede) să fie adăpată cu apă minerală. După ce gestionarul Chirţu e împuşcat pentru delapidare (eroare judiciară curentă), apa minerală nu mai poate fi procurată din sat, ci tocmai de la Bălceşti. Cota de lapte creşte atât de mult, încât ţăranul face vaca pierdută şi mâncată de lupii din pădurea Murgaşului. „A fost prima execuţie de vită la noi.” Un bou rămâne doi ani nepredat la „colectivizare”, unde ajunge cu Chelcea, care-l descoperă, pe coarne, spre bucuria vacilor comunizate. Iată şi o remitizare a Mioriţei în regim comunist: ca să achite cota aflată în creştere, un ţăran pleacă să vândă o oaie la Bălceşti, la distanţă de 12 km. Pe drum se produce o eclipsă de soare (comuniştii aveau ca semn electoral soarele). Oaia se împotriveşte mersului. Nimeni nu vestise oprirea „construcţiei socialismului”, şi nici omul nu se simte „de vină c-am prins regimul acesta”. După eclipsă, oaia fuge „la nuntă la Bălceşti”. La nuntă, în sens mioritic, înseamnă în moarte. Păsările casei nu rămân nici ele străine de situaţie. La seceta din 1946 nici găinile nu mai ouă. Semn de război după război. „S-a făcut ea pace, dar o să ne ocupe ai noştri.

În comunism, satul utopic iese din mintea, locuită ca de o boală, de ideologia care pretinde că răstoarnă totul, în realitate distrugând totul. Viaţa nouă nu înnoieşte, ea doar ucide şi deprinde cu sinuciderea. Comunizarea sătească trece drept viaţă eternă şi devine moarte de toate zilele. Se preface că uneşte oamenii şi nu face decât să frângă şi înfrângă omul. Aduce numai datoria de a obliga. Neagă afirmaţia şi şterge şi noţiunea de negaţie. Întovărăşeşte şi colectivizează ura. Dă rangul cel mai înalt proştilor. Converteşte, printr-un demonism pur laic, Apocalipsa în Geneză, creând neomul sau omul desfigurat. În sat, comunizarea este resimţită de oameni, animale, păsări, ca un fel de atentat la întreg cosmosul.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul