Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

HAMLET la judecata timpului

        Doina Papp

Gândirea ca acţiune


 


Shakespeare ar putea fi fericit având în vedere că, iată, celebrul său Hamlet se joacă fără cuvinte. Nu e el autorul celebrei replici „vorbe, vorbe, vorbe”, rostită de protagonist în semn de dispreţ faţă de teatrul „de vorbe”, de mult prea multe vorbe? Şi nu tot el şi-a încheiat piesa Hamlet cu replica: „Restul e tăcere”?


Cu alte cuvinte, tot ce e mai interesant şi inexplicabil în teatru, şi nu numai, ar fi de exprimat fără vorbe. Şi nu e aici cuprins tot misterul de la care se revendică teatrul însuşi? Poate chiar arta în întregime.


Aceste argumente şi încă altele, despre care va fi vorba mai jos, au cântărit  probabil şi în decizia Teatrului independent intitulat M Studio, din Sfântu Gheorghe, de a realiza un spectacol de mişcare, de teatru fizic, cum e denumit, după Hamlet. Instituţia cu pricina e preocupată, de altfel, de acest limbaj non verbal pe care l-a mai experimentat în spectacole precum Romeo şi Julieta tot de Shakespeare, Free de Durenmatt, Dokk de Buchner, dar şi O noapte furtunoasă de Caragiale.


Nu le-am văzut, dar acest Hamlet pe care vreau să-l semnalez aici e  o propunere interesantă şi o reuşită. Camera neagră din care va fi developat spectacolul conţine câteva elemente de decor, de fapt de spaţiere a cadrelor ingenios proiectate, cu disponibilitate multifuncţională. Bare de metal, scaune cu spătare înalte, transformabile în grilaje de împrejmuire printr-o simplă rotire, denivelări ale podelelor datorate unor practicabile inspirat distribuite, care vor ajuta la reprezentarea gropii lui Yorik, de pildă, în jurul căreia se desfăşoară o parte a acţiunii. Cum spectacolul începe lângă această groapă, e lămurit că realizatorii propun o discuţie asupra temelor hamletiene din  perspectiva morţii şi a judecăţii de după. Cu atât mai interesant pentru piesă, pentru destinul ei postum, pentru o filozofie superioară, care ne îndeamnă să reiterăm argumente şi demonstraţii în acest caz celebru de rezistenţă morală.


Şapte actori joacă rolurile principale, plus altele solicitate de scenariu. Esenţială e, pe lângă mişcare, muzica. Ea  însoţeşte evoluţia actorilor şi se retrage la timp, când concentrarea tăcerilor o cere. Textul nu lipseşte complet. Scenariul a prevăzut şi două-trei intervenţii vorbite, cum ar fi monologul A fi sau a nu fi şi alte două-trei replici ale protagonistului. Din toate aceste mijloace  spectacolul se compune original în raport cu piesa clasică şi cu temele tradiţionale, dezvoltate de aceasta.


Fascinante nu sunt doar performanţele de mişcare, chiar dacă mişcarea fizică, acro­baţia, dansul sunt atuurile şi miza enunţată a spectacolului (coregrafia: Uray Peter de la Budapesta). Ceea ce vedem e rezultatul unei explorări dincolo de relaţiile şi psihologiile cunoscute ale personajelor. E prelungirea acestora, e subconştientul neexprimat în vorbe, e un dans al hologramelor. Cel mai bine se percepe acest lucru în cazul Reginei Gertrude, a cărei energie dezlănţuită defineşte un alt fel de personaj decât cel cu care eram obişnuiţi. Gertrude are  aici elan vital neconsumat în căsnicia cu regele ucis, are şi apetit erotic motivat de o mai veche iubire pentru amant. Defulările provocate de eliberarea din chingile căsătoriei  justifică şi interpretarea explozivă, fără zăgazuri a Emiliei Polgar, cea mai bună din trupă. Hamlet (Attila Peter David) îi stă în cale, iar iubirea pentru Claudius, regele criminal e una adevărată, pasională. Spectacolul mai introduce un element de noutate. Omniprezenţa şi omniscienţa lui Polonius (Attila Nagy). Intrigantul diversionist de la Elsinor devine, astfel, centrul interesului prin postura de supervizor, de prezenţă chiar şi în absenţă a unui fel de ochi ciclopic căruia nimeni nu i se poate sustrage. Hamlet însuşi are nuanţe noi, căci i se citesc gândurile în mişcări şi mimică. Nu ilustrează o acţiune ştiută, ci ne dezvăluie mobilurile acesteia şi comentariile de după.


Cum se vede prin mijlocirea dansului, a energiei mişcării, piesa se lasă redescoperită într-un registru nou, care pune în paranteze studiul psihologic şi logic din interpretările clasice, dând curs unei altfel de investigaţii, dincolo de cuvinte şi atitudinile ce decurg de aici. Spectacolul de la M STUDIO spune poate mai mult decât vorbele lăsate în pagină de autor, trecând dincolo de replici. Investigaţia regizorului  în sfera aurei energetice a personajelor prin intermediul mişcării şi dansului este, aşadar profitabilă pentru piesă şi pentru temele ei, iar limbajul pe care-l  cultivă M Studio e unul novator şi interesant pentru reformulările contemporane din do­meniul teatrului. Asta nu înseamnă că Hamlet şi-ar fi ucis aici autorul. Capodopera shakespeareană rămâne, la urma urmelor, la temelia acestei prelungiri spectacologice, ca o sursă inepuizabilă de interpretare.


 


Bufonada trădării


 


O analiză a posteriori găsim şi în  Rosencranz şi Guildenstern sunt morţi, piesa britanicului Tom Stoppard, cu o viziune grotescă asupra bufonadei lumii. Procedeul, care de la Chateaubriand încoace a făcut carieră, se  dovedeşte şi aici nu doar speculativ, ci şi, realmente, productiv, din punct de vedere al redescoperirii textului-mamă. Ca şi în fai­moasele Amintiri de dincolo de mormânt, falsul jurnal din secolul 19, dramaturgul englez propune o perspectivă ficţionară  asupra unei realităţi încă neelucidate în scopul de a-i smulge cât mai multe secrete. Un artificiu excelent pentru a pune în dezbaterea posterităţii viaţa unui om într-un caz,destinul unor personaje controversate, cu Hamlet în frunte, în celălalt.


 De ce i-a ales Stoppard tocmai pe Ros  şi Guild,  cum se alintă ei autoironic în piesă,  pentru a repune în chestiune temele hamletiene? O explicaţie ar fi enigma destinului lor insuficient aprofundat de Shakespeare; petele albe din biografia celor două personaje doar aparent secundare, pentru că traiectoria lor influienţează implacabil linia principală a piesei. Dar şi mai interesantă pentru dramaturgul englez ar putea fi autoculpabilizarea treptată a celor doi mercenari tocmiţi de regele Claudius pentru a-l ucide pe Hamlet, care-şi trădează astfel prietenul de odinioară camaradul şi colegul de studii. Conş­tiinţa tragică a destinului lor pe care o dobândesc într-un proces care merge de la asumare la revoltă e cheia filozofică a piesei lui Stoppard care-i vizează pe toţi trădătorii mincinoşi, manipulaţi grosolan, din zilele noastre. Că cei doi sunt morţi în clipa în care demarează acţiunea aflăm treptat din piesa lui Stoppard şi cu atât mai puţin din spectacolul lui  Victor Ioan Frunză de la Timişoara, care mizează pe ambiguitatea textului şi a situaţiei. Aşadar, pendulând între o fi sau n-o fi, spectacolul înaintează pe un drum al întrebărilor, care pleacă din Hamlet, dar ajunge mult mai departe, câtă vreme e vorba de retrăirea în amintire a unor întâmplări care dau alt sens vieţii şi mântuirii prin moarte. Cum cadrul acestui proces e teatrul  însuşi, prin referirile la Hamlet, dar şi prin implicarea esenţială a Actorului, personajul generic la care e restrânsă trupa ce poposeşte la Elsinor, o temă subiacentă e şi cea privind iluzia vieţii pe care o cultivă arta teatrală. Un  teren pe care se luşează cu voluptate, cu atât mai mult cu cât spaţiul de joc e acoperit de pământ (citat autoreferenţial din Hamletul  regizorului Victor Ioan Frunză de acum câţiva ani la acelaşi teatru); iar demarcaţiile le creează o cortină care ascunde şi dezveleşte frânturi de amintiri. Amintirile unui spectacol, ale unor vieţi, ale unor personaje care sunt când aici, când dincolo de mormânt, pentru a putea privi cu mai multă luciditate ce au trăit şi a judeca, fie şi zeflemist – e un ton preferat al autorului – ,faptele. Unele scene din Hamlet sunt preluate tel quel, altele sunt presupuse sau construite în prelungirea celor din piesă, astfel încât  echivocul se cască tot mai ameninţător în privinţa soartei lui Ros şi Guil. Ba chiar şi a lui Hamlet şi a apropiaţilor săi din piesă. Nu mai suntem, cu alte cuvinte, siguri de nimic, cu atât mai mult cu cât cei doi se consolează la un moment dat cu fatalitatea sor­ţii de supuşi, manipulaţi ireversibil de puterea pe care o slujesc. Cel mai spectaculos episod din biografia celor doi trădători e acela de pe vaporul pe care în drum spre Anglia ar fi trebuit să fie ucis prinţul Hamlet şi unde, printr-o manevră de-a dreptul poliţistă (schimbarea scrisorilor), cad victimă chiar ucigaşii plătiţi. Adriana Grand  concepe în general o scenografie cu conotaţii  metafizice spectacolului, iar în această scenă se întrece pe sine,imaginând vaporul cu pricina dotat cu frigidere de morgă în loc de cuşete, din care ies pe rând cu poveştile lor cu tot, personajele. În preajma morţii, râsul celor doi clovni (aşa îi vede Stoppard) le îngheaţă pe buze, iar jocul  cu care începuse spectacolul - cap sau pajură - pare a-şi fi epuizat resursele de probabilitate. Cei doi actori îşi asumă deci sfârşitul şi se aşază să moară în ţărâna din scenă, pe care şi-o presară pe trupuri. Muzica lui Cari Tobor nu mai are nici ea aici acorduri ample. E doar un comentariu lipsit de emfază. Trădători sau nu cei doi mor acum de-abinelea înainte de a-şi fi dus la îndeplinire abominabila misiune. Nu am povestit decât câte ceva din acest spectacol extraordinar al Teatrului maghiar din Timişoara, atât de bogat în teme, sensuri şi soluţii teatrale încât nu poate fi cuprins  de o singură vizionare şi cu atât mai puţin în vorbe. Pentru cei care ştiu cine sunt Rosencrantz şi Guildenstern, dar şi pentru cei care nu au la degetul mic acţiunea din Hamlet, reprezentaţia e la fel de pasionantă, o provocare  pentru cine îşi pune probleme, bineînţeles şi nu poate dormi de grija adevărului şi a dreptăţii, a valorii morale a faptelor sale, pentru care, dacă nu în faţa propriei conştiinţe atunci în faţa lui Dumnezeu tot va da seamă. Cei doi interpreţi principali, Katona Laszlo, invitat de la Budapesta şi Balazs Attila, interpretul de odinioară al lui Hamlet însuşi, explorează cu degajare relaţia celor doi cu realitatea piesei, alcătuind un cuplu nu doar interşanjabil, ceea ce e încă o ipoteză - a falselor noastre identităţi -, cât mai ales complementar din perspectiva măştilor esenţiale ale acestei tragicomedii. O trupă omogenă  şi virtuoasă, acompaniată de muzica live a unor instrumentişti discreţi, dar expliciţi, urmează cu credinţă viziunea directorului de scenă Victor Ioan Frunză care, alături de scenografa Adriana Grand, semnează acest spectacol de mare clasă  al stagiunii. Sperăm să poată fi văzut şi în Capitală cu ocazia viitorului Festival naţional de teatru, fiindcă Festivalul internaţional Shakespeare, care va avea loc în curând l-a refuzat în favoarea unor oaspeţi străini.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul