Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezii

        Pablo Neruda

Prezentare şi traducere de Dana Pocea


 


Bătrânii poeţi Nobel din a doua jumătate a secolului XX, traduşi cu două-trei excepţii şi la noi, stau şi se odihnesc cuminţi pe rafturile bibliotecilor. Par a se fi resemnat şi obişnuit cu uitarea şi tăcerea ce s-au instaurat în jurul lor Şi nu sunt defel puţini. Au existat chiar decenii când din zece laureaţi patru au fost poeţi. Alături de Pablo Neruda (1904 – 1973), de exemplu, au  mai fost gratulaţi, între 1970 şi 1980, cu mult râvnitul „paşaport” de intrare în universalitate Eugenio Montale, Odysseas Elytis  şi Czslaw Milosz. Aceştia însă, cum şi cei dinaintea lor (Perse, Seferis, Quasimodo etc.), dar şi cei de după (Brodski, Paz, Seamus Heaney etc.), fără să se înţeleagă cumva că-i consider egali valoric ori că exclud importanţa gustului şi a subiectivitaţii, aparţin vremurilor  când poezia se bucura de onoruri şi cititori învederaţi. Căci, iată, curând  se încheie  primul deceniu din mileniul trei şi nici un poet nu a fost scos încă la vedere. Ceea ce nu înseamnă neapărat că nu există poeţi mari, ci că însăşi atitudinea faţă de poezie s-a modificat radical. Incă un semn neliniştior că şi  pe vârfuri ceva nu e ok. Cât îl priveşte pe Neruda, el rămâne, în mod sigur, un caz oarecum paradoxal. I se acordă Premiul Nobel pentru Literatură  după ce  desfăşoară  o activitate poetică şi cetăţenească greu de crezut că încapă într-o viaţă de om. Călătoreşte enorm, scrie continuu, se implică în toate evenimentele de răscruce ale unui veac zbuciumat, face puşcărie, e diplomat în capitale vestite (ambasador, consul), senator, membru entuziast al partidului comunist, candidând din partea acestuia la preşedinţia Republicii Chile, deşi în cele din urmă  renunţă pentru Allende, nu e  ocolit de numeroase premii naţionale şi internaţionale (Premiul Lenin pentru Pace, obţinut în acelaşi an cu Picasso, Premiul de poezie al serilior de la Struga etc. etc.). La noi poezia lui pătrunde de timpuriu. La început, în epoca prolecultismului, eticheta care îi însoţeşte opera fiind  aceea de poet militant. În ansamblu poezia lui e una complexă şi scapă etichitărilor. Sunt convinsă că o relectură a ei va produce surprize.


 


Artă poetică


 


Între umbră şi spaţiu, între hamuri şi feciorie,


înzestrat cu visuri funeste, cu o inimă unică,


precipitat,  pământiu, cu faţa ofilită 


şi cu doliu de văduv furios pe fiecare zi de viaţă,


vai, pentru fiecare apă invizibilă băută somnoros


şi toate ecourile pe care le întâmpin tremurând


am aceeaşi sete absentă, aceeaşi febră rece,


un auz ce naşte o nelinişte indirectă


ca şi cum ar fi venit hoţii sau fantasmele


şi într-o găoace de întindere fixă şi  profundă


ca un ospătar umilit, ca un clopot  uşor răguşit


ca o oglindă veche, ca un iz de casă părăsită


în care oaspeţii au intrat noaptea complet beţi


există şi un miros de haine aruncate pe pământ


şi o absenţă a florilor pe pământ


posibilitate a unui alt mod mai puţin deprimant


adevărul brusc, vântul ce-mi biciuie pieptul


nopţile cu un parfum nesfârşit căzute în dormitorul meu


zgomotul unei zile ce arde cu sacrificiu


îmi cer cu melancolie profeticul din mine


şi o izbitură de obiecte ce cheamă fără să primească răspuns


există şi o mişcare continuă şi un nume confuz


 


Pietre antartice


 


Acolo totul se sfârşeşte


şi nu se sfârşeşte


Acolo începe totul:


râurile se despart în gheaţă,


aerul s-a împreunat cu zăpada,


nu există drumuri nici cai


şi unica clădire


a construit-o piatra.


Nimeni nu locuieşte castelul


nici sufletele pierdute


pe care frigul şi vântul rece


le-a înfricoşat:


singură acolo e singurătatea lumii


şi de aceea piatra


s-a făcut muzică,


şi-a înălţat subţirilei staturi,


s-a trezit pentru a ţipa sau a cânta


dar a rămas mută.


Doar vântul fluierând biciue


Polul Sud, vidul alb


şi un cântec de păsări de ploaie


peste castelul singurătăţii.


 


Absenţa


 


Abia ţi-am dat voie


păşeşti în mine, cristalină


tremurătoare


sau neliniştită, rănită de mine însumi


o băcănie de dragoste,  ca şi atunci când ochii tăi


se închid peste darul vieţii


pe care necontenit ţi-l ofer.


 


Dragostea mea,


noi ne-am întâlnit


însetaţi şi ne-am băut


toată apa şi sângele


ne-am întâlnit


înfometaţi


şi ne-am muşcat


cum focul muşcă


lăsându-ne răni.


Dar aşteaptă-mă,


păstrează-mi blândeţea ta.


Şi eu, de asemeni, îţi voi dărui


un trandafir.                  


 


Sărăcia


                       


Nu vrei, vai,


te sperie


sărăcia,


 


nu vrei


să mergi cu încălţările jerpelite la piaţă


şi să te întorci cu aceeaşi haină veche.


 


Iubire, nu iubim


cum vor bogătaşii mizeria


noi o extirpăm ca pe un dinte bolnav


ce până acum ne-a muşcat inima de foame.


 


Dar nu vreau


să te temi de ea.


Dacă soseşte din vina mea în sălaşul tău


dacă sărăcia dă afară


încălţările tale aurite


să nu-ţi  alunge râsul ce este pâinea vieţii mele.


 


Dacă nu poţi plăti chiria


ieşi cu pas mândru în stradă


şi gândeşte-te iubito că te privesc


şi împreună suntem marea bogăţie


ce niciodată nu s-a mai întâlnit pe pământ.


 


XXVI


 


Când a scris cartea albastră


Ruben Dario nu era verde?


 


Nu era stacojiu Rimbaud,


Gongora nu era oare violet?


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul