Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Alte străduţe

        Valeria Sitaru

Str. Virgiliu


 


Publius Virgiliu Maro a fost un poet latin cu nas subţire, lung şi ascuţit. Strada dintre calea Plevnei şi str. Berzei îi poartă numele. Vârful nasului, din profil, ar fi în Plevnei. Rădăcina-n Berzei. Desigur, gura s-ar deschide-n Splaiul Independenţei. Ochiul e orb la poeţii antici. 


Porecla Maro a primit-o Publius pe când studia me­dicina cu o virgină napolitană, retorica, cu un domn Par­tenius, iar as­tronomia, cu Bacchus - ocazie cu care încăleca pe o panteră şi scria Bucolice, Georgice şi cele 12 cărţi în hexametri sub numele de Eneida sau ce s-a-n­tîmplat cu flota lui Enea cel naufragiat pe-un mal african în braţele Didonei căzută adânc in love cu el. Din porunca zeilor, fireşte. PVM nu şi-a terminat epopeea, iar Imperiul Roman a dispărut ca o ninsoare dintr-o epocă de aur.


Virgiliu a imaginat un infern luminos. Sufletul coboară printre umbrele muritorilor să-şi caute tatăl. Străbate cu răbdare focul. Gustă din pucioasă. I se face sete şi bea. Doarme cu capul pe lună. Se trezeşte în Câmpiile Elizee. Fluieră cînd vrea să fluiere. Dansează. Se ondulează. A nu se confunda cu Virgilius Mountain Resort & Spa.


Pe str. Virgiliu locuieşte fără griji o familie de câini comunitari. Prin 1846, Stanislas Bellanger numără vreo 30.000 de căţelandri. Nu ştiu în ce scop, mărturiseşte el. Dacă ai curajul să ieşi fără baston pe stradă, deodată, un buldog deşirat, descuamat, cu urechile drepte şi ochi inflamaţi se tăvăleşte la picioarele tale şi, într-o clipă de neatenţie, face cranţ. Dacă urli, apar toţi membrii familiei lui. Aleargă unul peste altul. Atacă tot ce le iese-n cale. Spintecă picioare. Sar la beregată. Orbeşti din sperietură. Poate, de aceea, str. Virgiliu e oarbă ca şi Homer.


Pentru a scăpa de-un eventual atac, din str. Virgiliu s-a croit str. Cotiturii. O şmecherie împotriva câinilor care habar n-au ce-nseamnă cotitura în viaţa unui om atacat. În rest, ar fi linişte şi pace şi cerul înstelat deasupra. La care urlă omu-n somn.


 


Str. Libelulei


 


D-le primar, după ce că strada e desfundată şi ne rupem picioarele, acum, cu ploile din ultima vreme, avem toate şansele să călcăm pe broaşte şi şerpi din cauza întunericului.  Cu stimă, un locuitor din faimosul cartier Străuleşti.


După ce a formulat cererea de mai sus, cetăţeanul a alunecat pe-o broască şi a căzut într-o groapă plină cu apă. Ploua mărunt. Un şarpe care stătea la pândă a profitat de ocazie şi s-a prelins în curtea cetăţeanului. Soţia acestuia mânca un măr cu un vecin. Şarpele, dezamăgit, s-a încolăcit pe unul din stâlpii de iluminat. Un fir lăsat la voia întâmplării l-a electrocutat şi a căzut în aceeaşi gropă, peste cetăţean.


A doua zi, cetăţeanul s-a adresat din nou primarului.


D-le primar, după ce că strada e plină de gropi în care cădem după ce alunecăm pe broaşte, acum, cu ploile din ultima vreme, ne mai cad şi şerpi în cap din cauza întunericului. Cu stimă, acelaşi locuitor din faimosul cartier Străuleşti.


Neprimind niciun răspuns, cetăţeanul s-a hotărât să repare singur stâlpul de iluminat. După ce a legat cele două fire rupte de pe stâlp, în aerul umed ţâşni o flăcără cu un zbârnâit scurt. Soţia cetăţeanului nu a auzit nimic. Mânca un măr cu alt vecin. Şarpele ieşise cu chiu cu vai din groapă şi încerca s-o convingă pe broască să-l pupe, să se poată transforma într-un prinţ fermecător. Ce şarpe ticălos şi mincinos, zise broasca, îmi spui tu mie cine eşti când eu sunt prinţul fermecător... dar n-am chef să mă dau peste cap prin ploaie...


Cetăţeanul căzu prin electrocutare peste broasca fermecată care sări drept în gura şarpelui. Cu toţii sfârşiră în gropa plină cu apă. Ploua din ce în ce mai tare. Un nor de nimfe se ridică peste cartierul Străuleşti. Uimitor, au zis vecinii care mâncau mere după pofta inimii lor, de unde au apărut toate nimfele astea pe strada noastră? Nimfele se transformară brusc în libelule. Unul crezu că au venit din India. Altul, că sunt din Africa, doar ele zboară peste 22.000 mile. Sunt pe dracu din India sau din Africa, zise soţia cetăţeanului din groapă, în timp ce toracele i se colora verde aprins. Din omoplaţi îi ţâşniră două perechi de aripi transparente. Ochii i se aprinseră ca mii de ferestruţe ale unui bloc văzut din depărtare. Strada strălucea entomologic.


Primarul din cartierul Străuleşti a lipit afişe pe str. Libelulei cu următorul anunţ:


Conform legislaţiei europene, str. Libelulei este ocrotită prin lege. Nu astupaţi gropile cu apă stătătoare. Nu conectaţi stâlpii de iluminat la reţeaua electrică. Protejaţi natura. Conservaţi biotopul libelulei. Respectaţi ecosexul.


 


Str. Barbin


 


În Nantes există un cartier Barbin, un chei Barbin, o stradă Barbin, o fântână Barbin, o pasarelă Barbin şi mai multe familii Barbin. Legenda spune că e vorba de urmaşii lui Gargan-Tua, gigantul cu barbă, născut în apă sub formă de anghilă dintr-o doamnă acvatică şi un tată solar.


Calea Barbin este consemnată în analele episcopatului nantaise din anii 500-580. Un drum bine bătătorit, de-a lungul afluentului Erdre care se varsă în fluviul Loara. Sf. Felix, celebrul evec din Nantes, a trasat acest drum modificând cursul Erdre pentru a moderniza, astfel, portul Nantes. Felix aparţinea unei ilustre familii din Galia. Se spune că era cam surd.


Pe acele meleaguri se afla o vie  numită Clos de Mont-Garguier. Azi, o străduţă (une ruelle) îi poartă numele. Într-o zi de octombrie, spre seară, pe când Sf. Felix se plimba prin vie, iată ce-i fu dat să vadă: o femeie cu o singură ureche mânca cu poftă doi boi. Era însărcinată.  După ce termină de mâncat chiar şi oasele sacrale ale boilor,  începu să danseze şi să se tăvălească prin iarbă. Născu, prin ureche, un băiat cât un munte de mare. Barba-mella, Barba-mella, strigă nou-născutul imediat ce dădu cu ochii de maică-sa. Aceasta, obosită, oftă: oh! fiul meu, Barbin! Tatăl venea călare pe o iapă şi striga plin de fericire: Eu, Panta-Bruel, sunt tatăl! Ba nu, zise Barbin, tu eşti fiul! Clopotele de la Notre Dame începură să bată şi, pentru prima şi ultima dată, se auziră până la Oceanul Atlantic.


Sf. Felix a notat această întâmplare.  Fiind cam surd, precum am spus, în loc de litera B, el a înţeles litera G. De aceea, numele pe care le-a notat în studiul Despre Apariţii şi Miracole – Humanitas Utopia, au fost Gar­gamella şi Garguin. De aici  se pare ca Rabelais le-a  preluat în Gargantua şi Pantagruel. Singura certificare a ce­lor spuse rămân consemnările călugărilor din anii 500-580 referitoare la calea Barbin, şi nicidecum calea Gar­gin. Cât despre viile Clos de Mont-Garguier se zice că un alt gigant le-a plantat. Acela era adevăratul Gargan-Tua născut dintr-o doamnă şi un soare.


Unii francezi mai fac astfel de confuzii cu literele chiar dacă văd şi aud perfect. Ba unii chiar le dublează. C’est leur ésprit d’houmour, ar zice un englez. La televiziunile franceze se pot urmări astfel de emisiuni. Despre rromani. În cartierul Barbin, în schimb, predomină l’ésprit de finesse.


 


Str. Costache Aristia


Tânărul grec Costachis Aristia  locuia de câteva zile la o contesă nu departe de sala de concerte a Con­servatorului din Paris.  Graţie prietenei sale cu domniţa Ralu, - fiica lui Ioan Vodă cel Cumplit -, Cos­tache, - cum îi spuneau  valahii -,  respira aerul din capitala felinarelor ca Simon Bolivar. Revoluţia bătuse deja la uşa altor state, ba chiar spărsese ferestre, monarhii absolute, ordine şi privilegii. Scopul aparent al vizitei sale la Paris era să-i satisfacă domniţei  Ralu dragostea de artă dramatică. Vasy a Paris, mon cher Costache, vezi că e un mare actor pe-acolo,  mi-a spus papa qu il s’apelle Talma. Talma dentistul? ar fi vrut să întrebe tânărul grec, dar cumplita domniţă îi întorsese spatele cu prietenie.


Costache Aristia făcea parte din societatea Filiki Eteria. Sau, en traduction: Societatea prietenilor care aveau în plan eliberarea grecilor de sub stăpânirea otomană, o mişcare învăluită de suflul marilor mişcări sociale şi revoluţionare din preajama anilor 1820.


Costache se plimba pe sub casele cu capete de îngeri, cu figuri groteşti sau monştri. Trecea pe lângă scări obscure care urcau, poate, până-n cer. Pe deasupra capului cu părul zburlit, poduri acoperite făceau legătura dintre două case. Ferestre numeroase, unele cu baghete de fier, altele larg deschise cu perdele supte de nori întunecoşi, nori pe care ochiul lui nu era obişnuit să-i vadă atât de jos, în Tara lui Românească, chiar dacă domniţa Ralu îl socotea un grec de-al ei din Fanarul lui papa. Deodată, se-nfricoşa. Pe rue de Sainte – Cecile,  biserica nu avea clopote. Ce-i cu aistă vedenie? Ca din senin, un bărbat înalt cu ochi metalici şi nas de Corneille îi răsări în faţa ochilor şi îi ghici gândurile.  Eu sunt Francoise Joseph Talma, a french actor. Contesa mi-a vorbit despre tine, hai, vino! Uite, aici lângă bisericuţa asta fără clopote este le Conservatoire national de musique et de declamation, o fostă şcoala Regală, aşa să ştii şi să-nţelegi. Preoţii bisericii au smuls clopotele ca să nu ne deranjeze când declamăm. Talma a fost cel mai prestigios actor din epoca sa. În faţa împăratului Napoleon, Talma a jucat rolul lui Rodrigue din Cidul, iar în faţa Paulinei Bonaparte  l-a jucat pe Napoleon.

Costache  Aristia s-a întors la Bucureşti în anul 1833. El a înfiinţat prima şcoală dramatică din ţară. Numele său este legat de Răscoala lui Tudor Vladimirescu şi de Revoluţia de la 1848. Pe strada care-i poartă azi numele se face masaj cu pietre vulcanice şi elecrostimulare pentru picioare catifelate. 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul