Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Evoluţia unui poet optzecist

        

O viziune sarcastică, pesimistă asupra vieţii se poate percepe din mai toate poemele recentului volum semnat de Alexandru Muşina, volum apărut într-o nouă colecţie de poezie („Neo“) coordonată de poetul însuşi. Explicaţiile în legătură cu această viziune sunt diferite, totuşi ele concură în a prezenta o imagine a vieţii degenerată, degradată, ruptă de sevele vitale. Astfel, în primul ciclu al culegerii, care poate fi citit în partitură mai degrabă socială şi morală, un poem puternic, bine strunit, cu vorbe grele şi imagini memorabile e Fiul iernii, ce pare a fi o interpretare deopotrivă liberă şi simbolică a istoriei noastre apropiate. Metafora unei lumi vlăguite, bolnave, invadate de „călăreţii de ceaţă“ veniţi din Răsărit şi „îmbrăcaţi în sânge“, de „străinii“ care-şi doreau „casele noastre şi mamele noastre“, figurează în centrul poemului: „Fiindcă e vremea Piticului. A Babei Păroase./ Sleite sunt vinele cerului, obosită carnea pământului./ Plini de ciuperci plămânii aerului. Născuţi/ Prea târziu, născuţi prea devreme,/ Sub un semn strâmb, când uneltele/ Ele însele, suflete simple, s-au umplut de tumori/ Şi se încurcă unele-n altele, făr‘ să priceapă de ce“.


Suntem, scrie poetul cu mână acuzatoare, „copiii iernii“, fii „ai timpului ros de şoareci şi carii“, iar ceea ce ne-ar putea salva ar fi „dezgheţul“ nimicitor: „Dar vie dezgheţul! Chiar dac-ar fi/ Să piară şi trupul şi visul./ Chiar dacă nimeni/ nu va recunoşte în pata de pe covor/ Lacrima sângelui din inima mea/ Care tocmai a aflat că sunt muritor“. Ca şi psalmii, ca şi profeţiile, poemul îşi asigură o marjă de imprecizie şi mister care îi sporesc pregnanţa. Apropiat de acesta, un alt poem de menţionat (Kilometrul 0) expune, în acelaşi limbaj pătimaş şi polemic, degradarea în timp a simbolurilor revoluţionare într-o lume mercantilă, preocupată doar de procurarea de bunuri materiale: „Unde a fost respiraţia fricii acum e fum de mici şi kebab,/ Acolo unde-a fost sânge sunt cărţi şi flori şi ilustrate,/ Acolo unde-am stat şi am plâns e o simplă bandă de asfalt,/ Pe care trec în viteză maşini, troleibuze,/ Acolo unde prietenii mei au murit e o uşă de aer/ Prin care trecem fără să ştim seară de seară“.


Dincolo de aceste implicări de ordin social, ceea ce contribuie la viziunea neagră asupra vieţii oferite de Muşina e abordarea acesteia în aspectele deza­greabile, corporale, biologice, care îi provoacă autorului constatarea, aproape swiftiană, că din acest punct de vedere („marea taină a reciclării“) existenţa ar fi o afacere destul de murdară: „Viaţa e plină de labe triste. De cutii de carton,/ De ambalaje din plastic, sticlă şi staniol./ Şi de containere, desigur. De cărţi şi caiete. De biblioteci./ De ciuperci şi gândaci. De labe triste frecând aceleaşi cuvinte,/ Golind sticlele şi cutiile, beşindu-se, defecând, urinând“. Nu lipseşte din acest tablou al sordidului biologic nici concluzia, sarcastică pe măsură, că locul prielnic visării ar fi chiar buda din baie.


La un nivel însă mai profund, pe această temă apropiată de versetul Ecleziastului (totul „se-ntoarce-n pământ“, exclamă poetul), ale cărui ecouri întru deşertăciune se pot citi şi în alte poeme (Într-un muzeu, Voi, zei ai Urukului), Muşina compune poemele tulburătoare ale unui eu care-şi percepe trupul, trupul de carne şi sânge, de piele („pielea tot mai bătrână“) şi oase („oasele măcinate de singurătate“) ca pe ceva înstrăinat, ca pe un „animal uriaş“, ca pe un „continent“, ca pe o galaxie gelatinoasă“: „Port cu mine un animal uriaş,/ Un continent, o galaxie. Nimeni nu ştie cu-adevărat/ Ce se petrece acolo. Din când în când,/ Primesc semne: un dinte găurit, o vânătaie,/ Un roşu arhipelag pe mâna mea stângă.// Nimeni nu ştie cine cu-adevărat/ Stăpâneşte acolo. Mă rog, pe rând: arheilor,/ Daimonilor, micilor zei, marilor zei din meninge…? M-ascultă oare? Nimeni nu ştie“. Alături de frică, de plictiseală, intră în aceste percepţii ale propriului trup supus degradării şi spaima, tipică poetului, resimţită în faţa orga­nicului, amorfului, animalicului. Versuri evocative o descriu: „Mă preling, gelatinos, printre întâmplări, prin­tre priviri,/ Mă scurg printre mese şi pe culoare. Pătez/ Coperţile cărţilor. Înfund ţevile de canalizare.// Toţi, toţi aveţi dreptate: când vorbesc par de platină, de silicon./ Par de po­liester, de email./ Când tac par de piatră./ Doar când trăiesc sunt zgârciuri şi gelatină./ Sunt mucilagiu uscându-se încet pe covor“ sau încă un distih, care constituie finalul poemului Amiaza plutonică: „Zeama puhavă a trupului meu evaporându-se/ Sub soarele nemilos al amiezii“.


Dacă în aceste versuri avem de-a face, în mare, cu o radiografie a condiţiei viscerale (în rezumat: „Eu însumi, încet, bucată cu bucată, mă întorc în pământ“), în mai multe poeme din al doilea ciclu al culegerii (Micile daruri) cel care vorbeşte ar fi eul voliţional. Iată-l, aşa cum apare conturat în poemul titular al cărţii, Regele dimineţii: „Aici sunt eu, un rege mic, de dimineaţă./ Un împărat cu ochii înceţoşaţi.// Aici eu comand. Fac ce vreau:/ Pot să mă scol din pat. Să mă spăl/ Pe faţă, pe dinţi. Sau nu.// Aici, un animal nemăsurat de mare/ Ascultă numai de mine. Fac ce vreau:/ Pot să-nchid ochii, să-l las să plece. Sau nu.// Aici sunt eu. Un rege transparent al dimineţii./ Un împărat cu ochii de ceaţă“. Este evident că poetul lucrează pe contrastul dintre întunericul insondabil din interiorul eului corporal, biologic şi regimul auroral al dimineţii, cu renaşterea spirituală, şi al cărei atribut de căpătâi ar fi transparenţa. În acest sens, un foarte frumos poem, care arată un Muşina care şi-a elaborat o cadenţă fermă şi gravă a versului, cu o „tăietură“ aproape clasică, e dedicat acestui moment inaugural al zilei: „Oamenii nu pricep dimineaţa:/ O pată mare de ulei transparent,/ În care să se oglindească.// Oamenii nu înţeleg dimineaţa:/ O respiraţie atât de înceată,/ O mângâiere amânată.// Oamenii nu înţeleg dimineaţa:/ Un rest de tandreţe,/ De care nu vom mai avea parte niciodată“. Într-un alt poem, contrastul e stabilit între „lumea noastră obosită“, plină de deşeuri („carcase de maşini, pungi rupte, peturi şi zdrenţe, coji de banană, cuie şi ţevi ruginite, ziare şi franjuri de staniol“) şi “zeiţele ploii de dimineaţă“ („limpezi şi drepte, subţiri şi nepăsătoare“), care ar constitui o prezenţă incongruentă, neverosimilă în peisajul vlăguit şi devita­lizat.


Unul dintre cele mai bune poeme din carte e însă Primăvara, poem sentenţios, cu imagini proaspete, şi care dă un alt sens, pozitiv de data aceasta, senzaţiei de oboseală consemnate mai pe tot parcursul volumului: „Primăvara e-o moleşală a limfei./ E o durere surdă-n celule, o oboseală/ A senzorului, brusc întinerit.// Pe creasta dealului, un miros de mugur/ De salcie, de arin, de alun./Piciorul afundându-se în pământul/ Galben-verzui, maroniu, mustos.// Primăvara e-un început de somn,/ Somnul ce ţine/ Loc de dragoste când eşti tânăr de tot./ Primăvara e-o mână ce trece/ Şi şterge pielea de praf şi sudoare.// Pe creasta dealului, acolo, unde îţi aminteşti,/ Fără să vrei, că, de fapt,/ Nimic nu s-a întâmplat în atâţia ani,/ Că acelaşi eşti şi vei fi mereu, / Pe creasta dealului, primăvara“.


Este, într-un fel, un poem uşor atipic, prin respiraţia lui calmă, liniştită, faţă de alte versuri în mijlocul cărora se află şi care înregistrează întrebări neliniştitoare („De ce vine tristeţea? De ce stă mereu/  După colţul casei, în dulap, sub măsuţa din sufragerie,/ În spatele cărţilor din bibilotecă?...“), confesiuni ce pun pe gânduri („Meşteşugul l-am pierdut. Şi bucuria/ Ce să mă fac ?“), vizi­uni negativiste ale umanului („Căci oamenii-s bile de biliard,/ Bacterii umflându-se-n bulion“), urâtul şi rău-mirositorul din lume („Camere putrede, dihori negri, cărţi de joc/ Zdrenţuite, miros de sex, de plastic încins şi de fier,/ Puroi şi cretă verzuie, spaimă şi lăcomie,/ Maşina roşie de tocat/ Plină de pene şi sânge“), situaţii în care visele devin „tot mai cleioase, tot mai speriate“, ca şi trupul, „tot mai înspăimântat de lucruri, de cuvinte“. Motiv de spaimă pentru trup, lucurile şi cuvintele consituie în acelaşi timp mijlocul de salvare, de supravieţuire care ne oferă „micile daruri“ ce pot să ne pună în contact cu lumea şi divinitatea. A fi aproape de lucruri şi cuvinte ţine aşadar de menirea poetului: „Tu, strânge din dinţi, ţine ochii deschişi,/ Ţine aproape ! De lucruri, de cuvinte.// Doar acolo, acolo mai ies la suprafaţă/ Reflexele, vocile, micile daruri/ Ale aerului, ale luminii, ale unui Dumnezeu/ Tot mai îndepărtat“.


Cele câteva poeme care formează ultimul ciclu al culegerii lui Muşina („După dragoste“) scutură iluziile legate de sex şi amor şi vorbesc mai degrabă pe un ton ironic şi dezabuzat despre relaţiile absurde din cuplu („Ea îmi tăia creierul în felii subţiri, subţiri./ Cuţitul era bine ascuţit, purta mănuşi transparente“) sau despre „nesfârşita oboseală de după dragoste“ în care „uiţi, eşti uitat, în care din tine nu mai rămâne decât un abur ce se destramă încet“. Şi aici, un poem foarte frumos, care nu ocoleşte limbajul crud, găseşte un ton extraordinar pentru a sugera inaccesibilitatea, irepetabilitatea şi îndepărtarea în timp a momentelor de dragoste: „Mai îndepărtată decât Ninive şi Babilon,/ Mai inaccesibilă decât Ophir şi Palmyra!/ Fără speranţă, fără speranţă, fără speranţă…/ Fără speranţă: mâna ta-n mâna mea, ochii tăi/ Privindu-mă de aproape, pieptul meu apăsând/ Sânii tăi umezi şi fierbinţi. Fără speranţă: limba mea/ Pe omoplaţii tăi cu gust de migdală, fără speranţă/ Acea după-amiază, acea după-amiază…“.


Evoluţia acestui poet optzecist, care debuta în 1982, la Editura Litera, într-un volum colectiv (Cinci), împreună cu Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter şi Mariana Marin, trece în mod firesc şi prin această culegere de poeme, dintre care unele se dovedesc mature şi impresionante.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul