Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un roman cinematografic

        Mircea Bârsilă

Un ritm alert, cinematografic al evenimentelor şi rafinamentul scriiturii, în dependenţa ei de un excepţional spirit analitic şi de observaţie, caracterizează, în primul rând, din punct de vedere „tehnic”, discursul romanului „Trăieşte şi mergi mai departe” (Editura Pământul, Piteşti, 2009).    


Două tipologii umane, cea a marinarilor, care nu au vocaţie în domeniu şi nici nu sunt vrăjiţi de himera depărtărilor, şi cea a prostituatelor dintr-un port argentinian, fac obiectul noului roman semnat de Constantin Stan. Cu excepţia prologului scris la persoana întâi - şi care este centrat pe asemănarea dintre „cadavrele iubirilor” şi cele umane, urâte şi respingătoare, văzute în copilărie -, în întregul roman prevalează utilizarea persoanei a doua. Excluderea persoanei întâi se constituie într-o strategie ce asigură, deopotrivă, impresia de distanţare diegetică a naratorului, în numele unei maxime obiectivităţi, şi, totodată, şi de parţială implicare în „poveste”, sub protecţia acestui procedeu naratologic.


Între marinarii îmbarcaţi, la Constanţa, pe vasul „Breaza”, care transportă cereale măcinate, se află, cu acte în regulă, şi un jurnalist cultivat şi sensibil şi care abia în largul apelor nesfârşite înţelege adevărata dimensiune a riscului asumat. O mică fisură în tabla vasului sau un orificiu de grosimea unui ac - doar atât i-ar trebui „fiarei lăsate pe dinafară” (apa oceanului) să năvălească în interior şi să scufunde nava. Aşadar, frica de moarte, pe ape, dar şi de confiscarea, cu toate cosecinţele posibile, a mărfurilor de contrabandă ascunse în hambarele cu cereale îi face pe marinari să simtă, în permanenţă, deasupra lor, ameninţătoarea sabie a lui Damocles. Fiecare „astăzi” este trăit, în consecinţă, ca o nouă şi provizorie victorie asupra morţii şi ceasului rău. Simţind, în porturi, pământul sub tălpi, „călătorii” se avântă orgiastic în vârtejul  bucuriilor imediate ale vieţii şi pe care le au din belşug la îndemână: băutura, de care nu duc lipsă nici pe vas, şi sexul. Desigur, rostul băuturii pe vas este cu totul altul decât în  portul argentinian unde se desfăşoară acţiunea romanului. Un port cu magazine sărăcăcioase şi felurite inscripţii anti-sida, cu magherniţe, terase, restaurante şi hoteluri sordide. Un „Babilon” unde toate seminţiile sunt reprezentate de târfele conştiente de magnetismul lor sexual şi de marinarii trăindu-şi clipa cu „frenezie şi disperare”, ca şi cum fiecare zi ar fi cea din urmă: „blonde minione, cu ochi migdalaţi, care se cheamă Sajida ori Sayaka, negrese cu funduri bombate şi păr cârlionţat (...) fete genul scandinav sau german (...), iar această lume amestecată în nepăsarea sfidătoare vizavi de culoarea pielii, religii, credinţe  se amestecă încă o dată cu mulţimea la fel de pestriţă a marinarilor: ruşi, ucraineni, filipinezi, greci, români - cu toţii purtând pe frunte, în gesturi şi vorbe tarele naţiilor din care vin” (p. 13). În felul său, portul argentinian este un topos al unei lumi pe dos. Un terestru infern al plăcerilor. Un paradis demonizat.


În acest context, tânărul jurnalist trăieşte pentru o scurtă perioadă revelaţia unei mari iubiri declanşate de o atracţie imperioasă, copleşitoare pentru Silvana, o tânără abia trecută de 18 ani, cu ochii oblici de asiatică. Femeia are o frumuseţe misterioasă şi îi oferă iluzia comunicării afective a cuplului primordial „părăsind grădina raiului” (p. 74).


Între marinarii de pe vasul „Breaza” se distinge, în primul rând, figura lui Stelică,  mecanicul-şef al navei, socotit al doilea comandant, cel ce îl iniţiază pe reporter în tainele portului şi ale bolgiilor de acolo, şi care, într-un anumit moment, îi mărturiseşte, amestecând fireasca amărăciune cu o mizerabilă mândrie masculină: „am futut atâta prin porturi încât a ajuns să nu mi se mai scoale decât dacă plătesc” (p. 104).


Toate femeile din portul argentinian, unde se prostituează sub presiunea nevoii de a-şi ajuta familiile şi de a supravieţui, îşi oferă vederii marinarilor şi pipăirii pântecul şi bucuricul, spre a dovedi, astfel, că sunt reale, vii, spre deosebire de fantomele ce n-au buric şi care ademenesc bărbaţii în timpul nopţii, părăsindu-i, apoi, când este dragostea mai dulce. Acest amănunt justifică, pe de o parte, comportamentul Leticiei, care, goală, la masă, şi fără a se simţi stânjenită de prezenţa jurnalistului, se avântă într-un înfocat joc erotic cu Stelu, iar pe de altă parte, lasă deschisă sugestia că şi ele, frumoasele târfe de la „Winners” sunt, chiar dacă au buric, tot nişte fantome, prin felul în care apar şi dispar din braţele şi din vieţile marinarilor care îşi sleiesc, în excese bahice şi sexuale, vitalitatea. Lipsa de pudoare a Leticiei este receptată de jurnalist printr-o analogie cu o leoaică aflată în călduri „ce se târăşte umilă pe pământ în faţa masculului, aşteptând, implorând să fie pătrunsă” (p. 102).


Ceea ce-l intrigă pe jurnalist este faptul că aşa-numita comunicare erotică a prostituatelor se desfăşoară atât sub semnul promiscuităţii, cât şi sub acela, uneori, al erosului sincer. Chiar şi Silvana - pe care reporterul o asemuie cu Euridice, prin utilizarea aluzivă a unui citat dintr-o poezie a lui Lucian Blaga - trăieşte în orizontul respectivei ambiguităţi. Spre a scăpa de viaţa pe care o duce, ea urmează  nişte cursuri de asistenţă medicală, care o costă şase mii de dolari pe an. Pentru a aduna respectiva sumă, în situaţia în care tariful la „Winners” este de 20 de dolari, ea trebuie să se culce cu cel puţin trei sute de marinari, într-un an. Socoteala aceasta îl înnebuneşte pe jurnalistul îndrăgostit de ea şi nu înţelege cum de modul acesta de a câştiga bani nu o afectează nici fizic şi nici moral şi sufleteşte (vezi p. 123). Şi totuşi, în noaptea despărţirii, ca semn al încrederii totale în celălalt, cei doi fac dragoste fără necesara protecţie. Într-un mediu bântuit de felurite boli venerice, inclusiv de sida, gestul îndrăgostiţilor este de o nesăbuinţă egală cu o încredibilă nebunie.


Aluzia la Euridice anticipează despărţirea de Silvana, cea care, din proprie iniţiativă, îl salvase pe jurnalist, declarând autorităţilor argentiniene că este gravidă cu el. Declaraţia de circumstanţă a Silvanei duce la limpezirea situaţiei în care se afla reporterul, căci a însoţi, ca jurna­list, echipajul de pe vasul „Breaza” însemna pentru cei de la poliţia portului argentinian, în baza unei logici absurde, a fi doar un turist ajuns fraudulos în ţara lor. (Această secvenţă este singura în care autorul foloseşte dialogul, la modul clasic, pe o suprafaţă textuală mai mare - câteva pagini.) În plus, prin intervenţia sa, frumoasa Silvana îi oferă „marinarului” o dublă şansă: de a pleca din Argentina sau de a rămâne alături de ea.


În starea de puternică răvăşire lăuntrică, generată de „omorârea” iubirii dintre el şi Silvana, reporterul - plecat deja spre alte orizonturi „şi spre alte dezamăgiri” - asistă la jocul dement al celor doi marinari cu pescăruşii, un joc al vieţii şi al morţii: „Doi marinari ce abia se ţin pe picioare se joacă cu lanternele de pe puntea de comandă (...). Păsările atacă violent de la înălţime orice sclipeşte. Dacă nu s-ar adăposti la timp, ciocurile lor de fier le-ar despica ţeasta în două (...). Cu fiecare nouă lumină urmată de o bufnitură, puntea e tot mai plină de trupurile strivite, însângerate ale pescăruşilor” (p. 136). Oroarea stârnită de jocul marinarilor se împleteşte cu o stare de culpă  generată de sentimentul înrudirii dintre brutalitatea sa faţă de Silvana şi aceea a „tovarăşilor” săi faţă de nevinovatele păsări atrase, în întuneric, de promisiunea luminilor puternice ale lanternelor. Relaţia subiacentă dintre imaginile cadavrelor descrise în prolog şi leşurile pescăruşilor zdrobiţi susţine încheierea circulară a acestui  roman cu mai multe faţete tematice şi în care realismul dur - şi, adesea, chiar coşmaresc ori grotesc, precum scena  al cărei protagonist este, într-o cameră de hotel, telexistul - se întreţese cu scurte secvenţe de proză analitică, poetică, interogatoare, meditativă şi superbe descrieri ce contribuie în mod substanţial la realizarea atmosferei romaneşti.


Lecţia de viaţă a reporterului, mai exact iniţierea sa într-un oximoronic regim existenţial - al vitalităţii şi al fricii de moarte - culminează prin asumarea principiului de viaţă al marinarilor, un principiu antisentimental, primitiv, dur: „Mergi mai departe spre a putea trăi. Fute şi pleacă. Uită. Trăieşte şi mergi mai departe. Trăieşte. Trăieşte. Trăieşte. Mergi mai departe. Mai departe. Chiar dacă pentru asta vei muri mereu şi mereu, de fiecare dată” (pp.136-137).


Constantin Stan stăpâneşte cu măiestrie tehnica descompunerii în detalii a unei situaţii, a montării ansamblului şi procedeele focalizării revelatoare pe conştiinţa şi viaţa interioară a personajelor. Remarcabil, de asemenea, dinamismul epic ce lasă impresia că autorul foloseşte drumul cel mai scurt în ceea ce priveşte actul de evidenţiere a ceea ce trebuie evidenţiat şi a ceea ce trebuie spus, sub semnul aşa-numitei urgenţe a comunicării.

Disponibilitatea romanului „Trăieşte şi mergi mai departe” de a  fi lecturat şi ca roman iniţiatic ori prin grila relaţiei prototipice a Silvanei cu Ariadna sau Elena, iubita lui Simon Magul, pe care acesta, deşi o luase dintr-un bordel din Tyr, o prezenta drept o întruchipare a purităţii, pune în lumină mobilitatea (cameleonismul) mesajului şi, impli­cit, subtila abilitate auctorială. Şi tot de abilitate, adică de maturitatea şi de competenţele artistice ale autorului, ţine şi faptul că valoarea acestui roman - unul dintre cele de vârf ale prozei noastre contemporane - nu este ştirbită în nici un fel, chiar dacă este supus unei lecturi pe parcursul căreia suprafaţa textului coincide cu adâncimea sa.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul