Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pentru cititorii talentaţi

        Felix Nicolau

Nu m-am putut abţine să nu mă gândesc la Aglaja Veteranyi după ce am citit În exod (Cartea Românească, 2008) de Viorica Răduţă. Aceeaşi poftă de experiment la nivelul frazei sau, mai curând, al propoziţiei. Scriitură ca o ejaculare nestăvilită, cu sentinţe poetice înspre finalul modulelor narative. Asemănările cu Aglaja Veteranyi sunt mai ales formale. Diferenţele ţin mai ales de conţinut. Substanţa romanului este una tradiţională, chiar dacă tratată avangardist. Viaţă de sat, cu gesturi mitic-arhaice şi personaje tip, ce îndeplinesc funcţiuni simbolice.


Salturile în poezie sunt, de cele mai multe ori, cu aterizare perfectă: „Învăţătoarea e chiar sora noastră şi doarme în alt timp”, „Mi se pare că miros a fân. Aşteaptă un băiat şi îi arde casa”, „Ochii sunt singurii care întineresc. Dacă nu-i visezi albaştri nici nu-ţi dai seama”.


N-au nicio importanţă intriga, adevărul ori verosimilitatea situaţiilor. După 30 de pagini oricum te pierzi într-un labirint de ziceri şi de observaţii năucitoare. Aici nu e loc de lectură leneşă şi de cititori care caută relaxare, uitare sau mai ştiu eu ce tehnici feng-shui. Scriitoarea are pretenţii de la publicul ei. Totuşi – şi aici e marea ei calitate – niciodată nu-şi încarcă mesajul cu referinţe culturale ori intertextualităţi obositoare. O proză foarte inteligent scrisă, dar fără proptele livreşti. Condiţia firească a romanului.


Unde pierde teren autoarea este la lungimea cărţii, care sare de 200 de pagini. În comparaţie cu Aglaja Veteranyi, lipseşte tensiunea tramei. Chiar dacă poeticitatea textului este şi aici excelentă, derularea nu converge. Lucrurile sunt împrăştiate şi nu poţi citi înfrigurat. Pur şi simplu, îţi spui că ai în faţă un experiment interesant şi îl tratezi ca atare. Riscul perpetuu al experimentelor este ca ele să dureze mai mult decât se cade, imitându-se pe ele însele.


Aplauzele mele sunt dedicate mai cu seamă celuilalt roman, Mamamea moarte, Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008. Aici imaginaţia şi voinţa de intrigă sunt mai clare. Poeticul este în ralenti, de unde şi respiraţiile epice mai largi. Până şi urechea autoarei este aici una de prozator pur-sânge, atentă la argou şi la clişee. În plus, cartea aceasta este mai scurtă. Nu ştiu cum se face că pofta de scris creşte în cazul prozei poetice.


În general, Viorica Răduţă este o scriitoare de evocări rapide, fără contur îngro­şat. Scrierile ei sunt picturi realizate din tuşe nervoase care doar schiţează un peisaj sau un caracter. Ca în proza anilor ’70, realitatea este parabolizată, tinzând astfel spre un real aproape anistoric. Adică nu mai contează geografia, cronologia şi faptele. Contează doar focalizările narative şi interpretarea lor supra­realistă sau metafizică. Important nu este actul de a umbla, ci felul în care acesta este perceput: „Constantin îi privea mersul ca pe un lătrat de câine”. Un focalizator este fotograful, care însă nu organizează lumea prin selecţie, aşa cum se întâmpla în romane ale anilor ’80. Mai curând, funcţia lui este cumulativă, cum sunt şi fotografiile care stârnesc mirare, fără să fie însă desluşite. Naratoarea are un spirit primitiv (în sens antropologic), capabil de mari uimiri şi giumbuşlucuri: „Privind, însă, fotografiile puse la uscat, îşi dă seama că doar se odihneau. Pleacă din ei două-trei zile pe an, ia te uită, îşi pun umbrele pe hârtie. Şi soarele ăsta e chior, nu vede?”.


În fond, modalitatea de stârnire a nostalgiei este proustiană. Doar că aici nu se permite crearea de înlănţuiri ale memoriei sentimentale. Nostalgia este atrasă tot timpul în prezent şi trăită aşa, prin deve­nirea celor apropiate sufletului.

Până la urmă povestea se încheagă, însă suprasemnificaţia simbolică o acope­ră întru totul. Poetică fără poeticitate, scrierea aceasta cu efect de tremolo este destinată gândirii conceptuale, iar nu imaginaţiei ca structură imagistică. Eu nu văd aici Râmnicul ori alte locaţii. Văd, în schimb, un labirint ca în The Shining, filmul din 1980 al lui Stanley Kubrick, în care cititorul se poate înzăpezi, riscând să sfârşească cu ochii daţi peste cap şi părul vâlvoi, ca Jack Nicholson. În film înne­bunea scriitorul retras în hotelul dintre munţi, refuzat de inspiraţie. Aici poate înnebuni cititorul care se aşteaptă la o proză cumsecade. Când ai de traversat o frază de genul: „Mama Tinca nu venise la târg, gura vaselor de pământ parcă spunea ceva din ajun, iar picioarele căutau răcoarea pietrei mari de la intrare”, îţi dai seama că ai nevoie de talent de lector. Şi dacă un asemenea talent există, o să realizezi că pariul cărţii este câştigat. Evocarea unei lumi vechi cu ajutorul unui limbaj învechit şi el, totul asamblat prin­tr-o tehnică ultrasofisticată. Gândul iar zboară la interpretarea la Valdemarul lui Edgar Alan Poe făcută de Roland Barthes. Acolo era vorba despre hipnotizarea unui mort, care oscilează între a se declara mort sau adormit. Şi Barthes remarcă: nu viaţa este în opoziţie cu moartea, ci limba. Şi nu este aşa? Nu limba dă viaţă unei scrieri? Cine se mai iluzionează că întâmplările şi imaginile redate într-o limbă uscată ar putea supravieţui lecturii?
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul