Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ninocika de după Katyn

        Constantin Stan

Scriind despre Katyn, memoria s-a fixat asupra atmosferei apăsătoare pe care griul mestecenilor şi dangătul slab al unui clopot venit parcă de dincolo de viaţă ţi-o imprimau pe creier. Decompresată însă, ea aduce la suprafaţă mai întâi drumul de la Minsk până la Katyn cu copleşitoarea stepă rusească, întindere nesfârşită care pare că înghite tot, apoi sesisează că drumul e făcut cu un taxi şi nicidecum cu o maşină a gazdelor, lucru de mirare atâta vreme cât supravegherea era strictă şi uneori chiar la vedere, ostentativă, şi rareori aveai prilejul de a fi lăsat vreun ceas de capul tău. Şi, astfel, dai ochi cu Ninocika! Îi vezi de pe bancheta din spate –ea s-a aşezat autoritar lângă şofer, imediat ce taxiul a oprit în faţa hotelului – doar blondul incert al părului şi ţinuta dreaptă, rigidă, exprimată de umerii uşor ridicaţi. Ninocika! Translator, ghid, profesoară, mereu tensionată de ceva, femeie la vreo patruzeci de ani, constituţie, figură, vorbă de rusoaică sadea, căreia şi-acum îi auzi felul în care vorbea la telefon: repeta de parcă ar fi vorbit cu cineva de la capătul lumii şi convorbirea s-ar fi tot întrerupt „alio… alio…. alio”. În holul hotelului, o găseai vorbind la telefon, în micile pauze de la vreo întâlnire de ideologizare - căuta un telefon, îi spunea şoferului să oprească şi se înfunda în cabina unui telefon public, la masă pleca de câteva ori şi ştiai că se duce la un telefon.


Nu aflasem nimic despre viaţa ei personală nici măcar în cele 7-8 ore ale drumului de noapte cu trenul de la Moscova la Minsk, deşi desfăcusem o sticlă de coniac „Skandeberg“ (albanez) spre a îmbunătăţi ceaiul pe care însoţitoarele de vagon ni-l aduceau întruna, fără ca noi să-l fi cerut. Abia târziu m-am dumirit şi mi-a dat Dumnezeu gândul cel bun de a mă izbăvi de ciocăniturile constante de la uşa cuşetei sacrificând o sticlă de coniac „Napoca“, ăla al cărui ambalaj reproducea un trup de „ţărăncuţă“, spre fericirea celor două femei-comisar însoţitoare şi veghetoare probabil la neîntinarea moralei proletare. Am ajuns la Minsk pe 21 mai, ziua mea şi a Ninocikăi – evident că o chema Elena ca pe orice Nina – şi, dincolo de întâlnirile oficiale, dincolo de vizita la fabrica de ceasuri şi la Muzeul lor de istorie, dincolo de mesele plictisitoare şi nesfârşite atâta vreme cât nici măcar o bere nu puteai cere, întreaga sâmbătă fusese un şir de poticneli în a găsi un loc unde să ne sărbătorim consumând din proviziile cărate de la Bucureşti şi plimbate pe la Moscova. N-aveam unde: la hotel, eu în camera ei sau ea în camera mea ar fi stârnit un val de indignări-raportări la Bucureşti pentru mine, sancţiuni şi probabil darea afară din sistem dinspre partea ei. Dar nu atât asta sau ce şi-ar fi imaginat ei că se petrece când un bărbat e în camera unei femei sau invers ar fi fost problema, ci ambalajul, sticla, sticlele. A bea, în plin gorbaciovism, era mai grav decât a călca strâmb. Aşadar, să lăsăm sticlele în cameră nu se putea, la ghenă nu le puteam duce – era încuiată şi cheia era la supraveghetoarea de etaj, să le luăm în geantă şi să ne debarasăm de ele la un coş de gunoi public era şi mai riscant. Gâturile noastre au pătimit întreaga zi, tensiunea şi frământarea ne-au otrăvit-o.


Când am plecat la Katyn, mi-am pus în geantă două sticle de votcă numai aşa, de amorul artei băutului, dar şi din teama că nu le voi mai găsi la întoarcere. Ele se puteau evapora din camera de hotel şi nu aş fi avut curajul să raportez că mi-a dispărut băutura! În nenumărate rânduri, mi-au făcut cu ochiul şi m-au invitat la un popas pădurile ce însoţeau şoseaua, lizierele sau petecele de pământ bătătorit de pe marginea drumului. Rusnacul de la volan nu îmi inspira suficientă încredere încât să-i spun Ninocikăi „hai să oprim pe undeva şi să topim sticlele astea de votcă”. M-am înfundat în bancheta maşinii şi m-am resemnat ca în faţa ireparabilului, cu înţelepciunea şi amărăciunea acestui sentiment adânc cât Groapa Marianelor. M-am înviorat când am observat că maşina părăsise şoseaua şi se îndrepta către un pâlc de copaci, răzleţiţi totuşi cât să pot observa şi nişte izbe din lemn, pe un drum de ţară. Ninocika a coborât prima şi cu o cheie de cetate medievală a descuiat o poartă pe care, altfel, un vânticel de stepă ar fi doborât-o oricum. Am intrat într-o grădiniţă, nu mai mare cred de o sută de metri pătraţi, cu dreptunghiuri de izmă, busuioc şi cuiburi de cartofi. Cărăruia dintre straturi ducea către o căbănuţă din lemn negeluit. Uşa s-a dat la o parte doar uşor împinsă, am intrat şi m-am obişnuit greu cu semiîntunericul dinăuntru. Am scos din geantă sticlele, i-am întins una Ninocikăi, aşezată pe un scăunel cu trei picioare, şi, fără să ne mai na zdraviste-uim sau na mir-uim, ne-am pus pe băut. A fost cea mai de jelanie băută pe care am făcut-o vreodată: cât am secătuit clondirele, niciunul n-am scos o vorbă, ca două momâi, cu coatele pe genunchi şi privirile numai în podea.

În aceeaşi seară, pe la 10, am luat trenul înapoi spre Moscova. Ninocika avea mişcări ferme şi hotărâte. Şi-a pus bagajele în cuşetă, a adus ceai, două pachete de biscuiţi şi o sticlă de suc, după care a închis zgomotos uşa, răsucind cheia.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul