Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

(Cu) orice e posibil

        Bogdan Ghiu

 


Trebuie să te îngrijeşti, să ai grijă de tine (cum se spune, dar nu ştim foarte bine ce spunem, bâiguim şi noi resturi, frânturi, ca de vis: oricum vedem şi auzim pe ecrane, în marele flux oniric obiectivat, exteriorizat, ajutat să devină Supraeu), să te cultivi. Să te antrenezi tot timpul. Să rămâi curat, simplu, în formă. Dar aceste cuvinte, care sunt nişte supreme cuvinte de ordine, nu sunt perfect, imediat evidente: nu numai pentru că sunt greu, dificil de practicat, ci şi pentru că sunt uşor de uitat şi de deformat, de „tradus”, de captat, de instrumentalizat. Dar ele sunt baza.


Curat şi simplu, transparent la sine, la tine însuţi, „sine” şi „tine însuţi” (redublare care apoi - pericol maxim! - devine/este extrasă, detaşată ca terţ, şi întoarsă împotrivă-ne) care tocmai aşa devin posibile, se nasc.


Nu este nicio deosebire, nicio ruptură, nicio întrerupere de scop şi, poate, nici, esenţial, de mijloace între teoriile inspiraţioniste, ba chiar şamanice, cele mai tradiţionale şi, să zicem, „revoluţia” în perceperea şi operarea artei, care se spune că ar sta la baza conceptului actual de artă, pe care a înfăptuit-o Duchamp, cu „declicul” ready made. Inspiraţie, adică ready made. Pentru artist, arta este întotdeauna de-a gata, ţine de miracol, dar apare, tocmai, în lume, nu în afara lumii, este lumea însăşi ca miracol imanent, al imanenţei.


Miracolul este tocmai auto-„spectacolul” lumii, a faptului de a „face” lume. Artistul e mediu, „culege” arta care întotdeauna e ready made: lumea „în sine” e lumea în el „însuşi”. Tocmai de aceea, el trebuie să se păstreze trans­parent la sine, iar asta cere „muşchi”, antrenament, forţă, pricepere, „adresă”, tehnică. 


Ca mediu transparent, artistul este memoria vie a omului însuşi, nepervertit, nedominat, neîntors, prin propriile lui produse, împotriva lui însuşi, împotriva lui „lui însuşi” însuşi: nereeducat prin propriile fapte. Nu omul învins - nu există aşa ceva decât în minţile formate pe calapodul vechii metafizici, a main-metafizicii occidentale dominante -, ci omul care a uitat că trebuie să lupte şi cum trebuie să lupte.


Omul-artist ca mediu transparent în primul rând la/ca sine însuşi înseamnă că auto-transparenţa la miracolul imanent al lumii, care cau­tă să instaureze această transparenţă la sine tocmai ca imanenţă (adică să se auto-„performeze”), riscă tot timpul să se autonomizeze, înseamnă menţinerea echilibrului imposibil dintre importanţa (interioară) de sine ca mediu şi a nu crede că tu eşti mesajul. „Mediul este mesajul” numai în sensul că nu există mesaj ultim, că orice mesaj este, de fapt, mediu, trimiţând, la infinit, mai departe: mereu mai departe. Preţioasa lege exprimată de către McLuhan pentru domeniul mijloacelor rămâne o simplă butadă, eventual periculoasă tocmai ca mediu manipulabil, dacă nu va fi răsturnată, pentru a fi transpusă în domeniul scopurilor: MESAJUL E MEDIUL. Dacă nu „ai” mesaj, nu poţi să comunici, nu ai „pe unde”.


Mediul trebuie păzit, voiam să spun, să n-o ia razna, ceea ce s-a întâmplat întotdeauna deja, ceea ce se întâmplă tot timpul, în mod constant. Nu de o critică a mediilor este vorba aici, ci de faptul că mediile, înţelese ca tehnologii, nu sunt decât „reificarea”, materia­lizarea stabilizatoare, încorporată (ar spune Latour) a unor utilizări înnoitoare, creatoare, a unor tehnici. Spaţiul public este între om şi unealtă, este spaţiul deliberării etice, deci al creativităţii tehnice. Nu ştiu dacă funcţia creează organul, dar, în istoria tehnicilor, utilizarea creează tehnologia: utilizarea tehnolo­giilor prezente creează, se „încorporează” ca tehnologii viitoare. Pas cu pas, tot timpul.


Or - şi cu asta recunosc că m-am abătut cu totul, cel puţin pentru moment, de la „cărarea” iniţială, oricum de rătăcire, a textului meu: m-am de-rutat -, cât de inventivi, cât de creatori, cât de creativi suntem noi în raporturile noastre continue cu „uneltele” noastre?


Întotdeauna există un grad de ecart între o tehnologie şi tehnica ce-i e aplicată. Cel mai adesea, se poate spune că legea, în materie, este mono-utilizarea sau sub-utilizarea excesivă, maniacală: mono-tehno-manie. Pare redundant ce spun, dar nu e: nu numai că noi ne sub-folosim de tehnologiile pe care (nu putem să nu) le achiziţionăm, dar, mai mult decât atât, nu facem, hipnotic, ludic, decât asta. Salvator ar putea fi aici tocmai caracterul ludic, hipnotic, dacă nu tocmai aici ar interveni piaţa, marketingul, care nu ne livrează, împreună cu tehnologia-marfă, şi modul ei de utilizare, ci nişte moduri obsesive, invazive, parodice de sub-utilizare. Ceea ce numim „piaţă” pare a funcţiona, paradoxal, tocmai pe baza non-utilizării, sau a consumului fără întrebuinţare, a tehnologiilor-marfă. Visul, delirul, schizanalitic creatoare de lumi, sunt înfrânte, dejucate, dat fiind că sunt trucate, mimate. Nu ni se vând tehnologii pur şi simplu, ci scenarii, „filme”, „jocuri” gata fă­cute, ca false moduri de întrebuinţare a respectivelor dispozitive şi gadgeturi. Nu cumva să ne folosim de ele!


Deşi trebuie să adaug că, în contact „banal”, „trivial” cu „uneltele” noastre, noi devenim automat creativi, inventivi - dar trebuie, vai, să uităm asta: că putem schimba totul folosindu-ne de orice, oricând.


Mă despart, aici, de Deleuze: până şi masturbarea produce, „procreează” - fantasme, care nu sunt puţin lucru (chiar dacă, conform criticii guattarian-deleuziene, ele oferă psihanalizei o cheie de reducere a creativităţii inconştiente).


Totul e bine când suntem activi, totul devine periculos când suntem pasivi, când ne lăsăm activaţi. S-ar putea ca asta să fie, până la urmă, legea (spinozistă) cea mai simplă.


Căci creaţia, creativitatea (chiar dacă nu sunt deloc acelaşi lucru, dar aici nu contează), inovaţia, schimbarea pândeşte în fiecare om, la contactul cu tehnologiile. Dorinţa omului de a se „asambla” (Deleuze-Guattari), de a face maşină împreună cu maşinile, în maşini, este irezistibilă şi periculoasă. Tocmai de aceea trebuie deviată prin false scenarii ludico-hipnotice. Nu cumva să ne folosim cu adevărat de potenţialul „uneltelor” noastre, altfel spus, chiar să le transformăm în unelte, să le luăm, copilăreşte, în serios.


Nu trebuie ca uneltele noastre chiar să de­vină unelte, adică tehnici productive. Altfel spus, implicit, arme.


Orice e posibil. Cu orice e posibil.


Dar pentru asta trebuie să te antrenezi, civil, mascat, tot timpul. Să rămâi curat, transparent la revoluţiile din lume, la lumile care se cer, neîncetat, create, adică urmate experimental, şi care ne apar ca miracole imanente.

Orice e posibil. Cu orice e posibil. Dar pentru asta trebuie să ştii cum, adică să inventezi, să rămâi curat, transparent la invenţiile care apar, în formă pentru a putea să le foloseşti, să le urmezi.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul