Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Am ajuns să iubesc intrările şi ieşirile din povestea aflată în lucru

        Doina Ruşti

Interviu realizat de Andra Rotaru


 


Cunoscută mai ales
ca autoare a romanului Fantoma din moară (2008), pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România, se bucură de succes la critică şi la public, fiind apreciată în special pentru construcţia epică şi pentru atmosfera insolită a scrierilor ei. A mai publicat romanele Omuleţul roşu (2004), Zogru (2006), Lizoanca la 11 ani (2009), precum şi numeroase povestiri, între care şi recentul volum Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti, un puzzle narativ. Unele dintre scrierile sale au fost traduse sau se află în curs de traducere în bulgară, franceză, spaniolă, italiană, maghiară. Premii: Premiul Uniunii Scriitorilor din România - 2008, Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti - 2006; Premiul revistei Convorbiri literare - 2006, Medalia de Aur a Schitului Darvari pentru merite literare, 2008 ş.a.


 


V-aţi lansat de curând o nouă carte, „Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti”, Editura Polirom, colecţia Ego.Proză. De la ce şi cum a pornit acest proiect literar?


În 2007 am publicat în România literară o povestire intitulată Cristian. În scurtă vreme, povestirea aceasta a apărut într-o revistă din Paris, apoi a fost tradusă în mai multe limbi. Oriunde o trimiteam, mă refer la reviste, era imediat acceptată. Impresionată de succesul internaţional al textului, am scris în jurul lui mai multe povestiri care s-au legat. Doar două dintre ele au mai fost publicate, însă nu în forma actuală. Este vorba despre povestirea Lângă Biserica Sf. Silvestru, apărută, într-o altă variantă, în Convorbiri literare (2006), şi despre un foarte scurt fragment din Poveste de Paşte, publicat anul trecut în România literară. Celelalte opt povestiri sunt scrise special pentru Cristian şi în legătură cu întâmplarea pe care o narez aici şi care este aventura unor sunete, scăpate de sub tutela creatorului lor.


Dar fiecare dintre aceste naraţiuni a pornit şi de la un eveniment personal. De pildă, nuvela care dă titlul volumului a luat naştere după ce am descoperit printre hainele vechi o cămaşă în pânza căreia respira hoţeşte suflul unui alt timp. Cămaşa aia m-a obsedat aproape o lună, timp în care am şi scris povestea. La un moment dat, pe când eram cu mintea plină de papagali ucigaşi, m-am întâlnit cu Bianca Burţa Cernat şi, cum eram îmbrăcată cu acea cămaşă, i-am povestit câte ceva despre spiritul carourilor, contaminând-o cu sentimentul meu. Ea m-a susţinut să public volumul acesta, iar mai târziu mi-a făcut şi sugestii în legătură cu unele texte cuprinse în el. Tocmai de aceea consider întâlnirea cu ea absolut providenţială.


 


De ce personajele au optat pentru Bucureşti, şi nu pentru un alt oraş?


Eu trăiesc în Bucureşti, iar „întâmplările“ pornesc în bună măsură de la viaţa mea cotidiană, după cum am spus. De câte ori trec pe lângă Dudul lui Brâncoveanu, de pe Batişte, am ocazia să alunec în câte o aventură. Odată am văzut aici, sub coroana întinerită a ciotului străvechi, un bărbat îmbrăcat într-o cămaşă în carouri exact ca a mea. Era un tip gânditor, cu ceafa arsă de soare. Iar deasupra lui, a bisericii albe şi a coroanei răzvrătite plutea un abur uşurel, de vară bucureşteană, despre care n-am să pot să scriu niciodată.


 


Cum vă documentaţi, cum vă creaţi personajele, epocile în care ele trăiesc, atmosfera?


De regulă, îmi aleg un an în care plasez acţiunea, apoi citesc tot ce se poate despre acea perioadă şi selectez evenimentele de care-mi leg personajul. De exemplu, am găsit la un moment dat un dicţionar botanic din secolul al XVIII-lea (al lui Corbea) despre care am aflat că a circulat în lumea medicală cu mult timp înainte de a fi publicat, şi am creat un personaj care îl răsfoieşte. Alteori merg pe obsesii de-ale mele mai vechi, precum cea legată de Heraclides din Tarentum, un învăţat antic, inventatorul sambucului, preocupat deopotrivă de otrăvuri. Deşi n-am insistat în această privinţă, în sambuca fusca, elixirul personajului Iane, am reunit elemente care se leagă de dubla pasiune a lui Heraclides.


Dar abia după aceea începe aventura creaţiei, când intru în povestea încă nescrisă. Sunt câteva luni în care trăiesc cu fervoare subiectul romanului. Îmi place să văd cu ochii mei locurile viitoarei acţiuni şi, dacă este cazul, rămăşitele timpului cândva falnic. Aşa, de pildă, am făcut de mai multe ori drumul parcurs de Ema, de la Biserica Silvestru până la Biserica Pan­telimon. Iar uneori mă plimb prin cartierul Andronache, îmbrăcată cu o cămaşă în carouri. Fiecare roman al meu are şi o latură turistică. Pentru Omuleţul roşu m-am dus de câteva ori la Mănăstirea Ghighiu, chiar dacă în economia romanului ocupă un loc neînsemnat, iar pe când scriam Zogru mi-am petrecut jumătate de noapte lângă Lacul Morii, deşi singura referire la acest spaţiu este vagă, şi am călătorit cu un câine vagabond în tramvaiul 16. Pentru Lizoanca, am stat mai multe săptămâni în satele de prin Giurgiu.


 


V-a fost teamă, la un moment dat, că o construcţie modulară, de la timpul prezent, în care trăiesc personajele, până la ieşirea din acest timp şi întâlnirea personajelor cu  altele, din epoci apuse, ar putea să aibă scăpări de autenticitate? Cum le-aţi omogenizat într-o poveste coerentă şi credibilă, cum le-aţi integrat?


Fiind vorba despre personaje ale căror destine se întretaie, n-a fost tocmai greu. Am pretenţia că punctul forte al scrierilor mele este construcţia. Nu ştiu dacă şi de data aceasta am reuşit, dar, de vreme ce Dan C. Mihăilescu, în prezentarea elogioasă pe care a făcut-o cărţii, m-a comparat cu Agopian şi Cărtărescu, aş zice că măcar un cititor entuziast am şi nu unul oarecare.


„Legăturile“ dintre timpuri diferite nu sunt tradiţionale, aşa cum sunt temele pe care le-am abordat. Fiecare personaj are nişte „pliuri“ în existenţă. Farmacistul din secolul al XVIII-lea pătrunde accidental în viaţa unui actor din timpurile noastre, iar Ema se rătăceşte de câteva ori în trecut, pentru că în Bucureşti au loc câteva mici „întâmplări“, de unde şi titlul volumului. Iar ele sunt cât se poate de adevărate şi verificabile: la Universitate chiar a pus Primăria un ceas nou, în intersecţia Eminescu sunt nişte fântâni apărute nu de multă vreme, pe terasa de la Pescarul e un nod de unde magnetice, iar cămaşa mea în carouri poate fi văzută pe coperta cărţii, atârnată de sacul Laurei Vasiliu, ea în­săşi martora unora dintre evenimentele care se petrec zilnic în labirintul bucureştean şi pe care nu le crede decât cine s-a rătă­cit prin oraş măcar o dată. De preferinţă, vara.


Cât despre tehnici şi procedee, să-i lăsăm pe naratologi să-şi dea cu părerea.


 


Aveţi nevoie de perioade de linişte şi o pauză de scris după terminarea unei cărţi sau lucraţi simultan la mai multe proiecte? Odată prinsă în atmosfera unui manuscris, cât de greu e să ieşiţi din acea lume viu construită?


De obicei, scriu dimineaţa, dar abia vara, când am vacanţă, scriu cu adevărat, pentru că scrisul cere continuitate. Se întâmplă să lucrez la un roman, iar când nu-mi merge ori nu sunt mulţumită de nivelul ficţiunii, întrerup şi scriu ceva scurt, o povestioară, prin intermediul căreia caut, de fapt, un mod de rela­xare. Povestirile, nu doar acestea, ci şi altele, încă nepublicate, sunt astfel de recreaţii. De exemplu, cele din Cămaşa în carouri au fost scrise în perioada 2006-2009. Iar în acest interval de timp, am lucrat la Fantoma din moară şi la Lizoanca. Aş putea să spun că în volumul Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti stă închis timpul meu de lene şi de plăceri.


Dar există şi întreruperi brutale, care sunt, de fapt, ca nişte răni. De exemplu, pe când scriam Zogru, a trebuit să mă întrerup pentru un lung document administrativ. Când am revenit la roman, eram stoarsă şi în incapacitate de-a mai regăsi starea înaltă a aventurii. Şi acum, când deschid Zogru, văd ruptura, care pentru mine este o rană încă deschisă în acţiunea romanului. Cam la toate romanele am avut întreruperi de acest fel, deoarece viaţa mea socială este destul de stresantă; ca orice bucureştean sunt prinsă în mai multe slujbe, într-o permanentă luptă pentru supravieţuire. De aceea, întreruperile sunt inevitabile. Dar există şi o răsplată: uneori, când revin la o poveste pe care am abandonat-o un timp, o reevaluez, simţindu-mă în condiţia unui explorator. Se întâmplă să schimb direcţia şi chiar percepţia asupra universului în care mă aşez pe perioada scrisului. De fapt, am ajuns să iubesc intrările şi ieşirile din povestea aflată în lucru. Dacă aş trăi într-o vilă liniştită, cred că aş scrie chestii nesărate. Poate unitare, lustruite, dar fără trepidaţiile vieţii de târg, de luptă, de triumfuri mărunte.


 


Cât ţine de inspiraţie şi cât de muncă scrierea unui roman?


Un roman cere muncă. Inspiraţie avem toţi.


 


Aţi fost recent la Târgul de carte de la Leipzig. Care sunt satisfacţiile după un astfel de târg? Ce e ase­mă­nător la târgurile din afară faţă de cele autohtone şi ce e diferit? Există un alt tip de promovare?


Târgul de carte de la Leipzig este cu precădere dedicat scrii­torilor încă necunoscuţi. Asta nu înseamnă că nu sunt invitate şi celebrităţi! De exemplu, la standul nostru a dat autografe Ana Blandiana, iar printre invitaţii de onoare s-au numărat Herta Müler şi Günter Grass. Dar, în cea mai bună parte, târgul este animat de acţiuni care promovează scriitori: lecturi, discuţii, show-uri. La toate standurile era amenajat şi un spaţiu pentru public şi nicăieri n-am văzut oameni stând în picioare ca să asculte un scriitor ori un critic, aşa cum se întâmplă la noi.


Anul acesta, un loc special l-au ocupat scriitorii balcanici, printre care m-am aflat şi eu, invitată de două prestigioase fundaţii - Traduki şi Robert Bosch, al căror partener este ICR-ul, mai precis Centrul Naţional al Cărţii, coordonat de Catrinel Pleşu. Am citit din Zogru, într-un  cinematograf plin-ochi, în faţa unui public foarte implicat. Traducerea a fost făcută de unul dintre traducătorii de elită, Georg Aescht. Multe dintre textele citite în cadrul târgului sunt trimise la edituri. Iar de-aici încolo acţionează norocul fiecăruia.


Cât priveşte promovarea, în general, cred că cea mai eficientă cale este una profesionistă, prin agenţi. Altfel, există doar conjuncturi şi întâmplări. Eu trăiesc în această a doua zodie. Aşa se face că în Italia am semnat contracte pentru mai multe dintre scrierile mele: Zogru, Fantoma din moară, Omuleţul roşu şi două povestiri. Pe câtă vreme, în alte locuri n-am avut niciun succes. Şi, bineînţeles, contează mult şi traducerea!  ICR ştie să aleagă traducătorii.


 


Aţi citi într-un cenaclu, dacă aţi fi invitată, alături de tineri nedebutaţi sau de tineri care sunt pe cale să confirme?


Aş citi, bineînţeles! Aş fi foarte onorată.


 


Poveştile de dragoste din „Cămaşa în carouri...“ au un target precis, un public ţintă, sau ele sunt poveşti cu ajutorul cărora ne putem îmbogăţi experienţa de viaţă la orice vârstă?


Îţi dai seama că nu scriu pentru categorii de oameni! Ei mă aleg pe mine, iar nu invers.


 


Cum vi se pare proza tinerilor de azi? Spre ce vi se pare că se îndreaptă?


N-am citit chiar aşa de multă literatură contemporană ca să am o opinie de ansamblu. Dar pot să spun că temele mari sunt încă ocolite.


 


Ce vi se pare că îşi doreşte publicul să citească? Cât de elevat e publicul zilelor noastre? Pot fi prinşi prin „cârlige“ culturale, aţâţaţi să descopere şi să devină interesaţi de ceea ce citesc? Este depăşită replica „cărţile comerciale vând“?


Cititorii mei sunt oameni inteligenţi şi cultivaţi, cărora le place să-şi aleagă singuri cărţile. Au oroare de cărţi recomandate. Sunt pregătiţi de revoltă şi prea lehămeţiţi ca să acţioneze. Urăsc găştile. Şi, mai presus de tot, au o mare dragoste faţă de oameni şi faţă de viaţă. Prin urmare, nu cred că am nevoie de artificii ca să-mi adun cititorii şi, de aceea, nu am meditat asupra unui plan.


 


Aţi avut o serie de lansări ale acestui nou volum al dumneavoastră. Unele cărţi au succes la public datorită tur­neelor de lecturi, altele datorită cronicilor, altele prin ambele modalităţi de promovare. Cât de mult vă plac turneele de lectură, cum vă raportaţi la public, ce oferiţi, ce vă oferă în schimb?


 La acest volum, Cămaşa în carouri..., am avut o singură lansare, la Diverta. Cu toate că n-am avut o promovare largă, prin întâlniri cu publicul, tirajul este aproape epuizat, iar cartea a stat patru săptămâni în topul vânzărilor, ceea ce este destul de bine pentru o ficţiune românească. Cu alte cărţi am fost în turnee de lectură în ţară şi în străinătate. Am citit la Sibiu, Timişoara, Cluj, Piteşti, Budapesta, Viena, Plovdiv, Torino, Frankfurt, Leipzig. Nu sunt o cititoare bună. La fiecare propoziţie am impulsul de a o rescrie! Iar această preocupare mentală distruge fluxul lecturii. Prefer să vorbesc decât să citesc un text pe care l-am scris.

Cât priveşte rolul lecturilor, de regulă, contactul cu publicul se produce într-un cadru restrâns şi nu este atât o acţiune de promovare, cât un mod de-a lua pulsul prietenilor nevăzuţi care mă citesc. Există un bărbat, al cărui nume nu-l ştiu pentru că nu s-a prezentat niciodată, dar care a venit să mă asculte şi la Viena, şi la Frankfurt, şi la Leipzig. Bineînţeles, când scriu o carte, din când în când, ascund în firele naraţiunii mici semne de salut pentru cititorii pe care i-am întâlnit cu diverse ocazii.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul