Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Lună plină

        Ana Cojocaru

Sunt elevă în clasa a XI-a şi scriu de la vârsta de nouă ani. Iniţial, am scris poezii, dar nu a trecut mult timp şi m-am axat pe proză. Pasiunea mea cea mai mare este proza fantastică. Am publicat o carte de acest gen în anul 2008. Am participat la numeroase cenacluri.


 Momentan, mă aflu într-un punct în care încerc să experimentez şi altceva faţă de ceea ce scriu în mod normal, aşa că textul citit în cadrul cenaclului dumneavoastră va fi puţin atipic pentru mine.


 


 


Lună plină


 


Este ciudat modul în care ne sunt repartizate momentele magice. Când suntem indiferenţi şi stresaţi, şi concentraţi asupra ni­micurilor cotidiene, când mintea noastră autodeclarată superioară le contestă cel mai aprig existenţa. Cine ar fi zis că ne va veni şi nouă vremea, prietene, să împărţim un astfel de moment?


Încă de la început, noaptea se anunţa a fi nefirească, o dată cu răsăritul lunii pline. Era stacojie ca un ochi al infernului. Îţi poleia fiecare fir de păr cu aramă şi-ţi crea genuni de nepătruns în privire. Dacă până în clipa aceea era răcoare, atunci mi-am simţit pielea arzând.


Dar arătarea (căci aducea mai mult a fantasmă decât a astru) a intrat curând în nori, iar noi ne-am trezit încercând să pătrundem întunericul, cu o dorinţă nebună de a surprinde expresia din privirea celuilalt. 


Apoi, ne-am dus înapoi în casă şi ne-am strecurat sub acea pătură atât de mică, încât niciodată nu ne cuprindea pe amândoi, ci doar frânturi din corpurile noastre: picioare îngheţate şi mâini pe care pielea se făcea ca de găină, câte un trunchi contorsionat sau un umăr de pe care o bretea rebelă alunecase.


Dar niciuna dintre pleoapele noastre nu părea să se lase afectată de legea gravitaţiei şi se încăpăţânau cu toatele să rămână uşoare şi fremătătoare, gata să propulseze globurile oculare spre minunea vederii la orice mişcare sau orice răsuflare deosebită de cele de dinaintea ei.


În cele din urmă, ne-am retras diferitele extremităţi din căldura îmbătătoare a păturii. Părea să nu fie altă opţiune decât aceea de a juca cărţi. Aceasta este una  dintre puţinele activităţi pe care le putem duce la capăt împreună. Poate din cauza faptului că avem nevoie de echilibru. Iar la cărţi... câştigăm amândoi. Eu te înving fără drept de apel de fiecare dată, fie că e vorba de poker sau macao. Tu, ca răzbunare, îmi bei vinul. Iar, în cele din urmă, ajungem amândoi la fel de beţi, eu de victorie, tu de aroma strugurilor fermentaţi.


Dar, în seara aceea, cărţile, leneşe, nu se dezlipeau unele de celelalte, imitând, probabil, modul în care braţul tău nu se descolăcea din jurul umerilor mei (oh, acea bretea rebelă care nu stătea niciodată la locul ei!). N-am stat prea mult pe gânduri. Aerul de afară îmi stăruia în nări, iar luna încă se reflecta în ochii tăi.


Ceea ce nu am realizat a fost că, ieşind din casă, nici unul dintre noi nu mai era stăpânul propriei voinţe. Rămăsesem doar nişte pioni fantomatici în lumina lunii.


Deci nu mă vei putea blama niciodată pentru că mi-am desprins părul şi l-am lăsat să curgă în valuri. Sau pentru că picioarele mele au început să se mişte ca de la sine, trasând dâre prin iarba udă de rouă. Şi, chiar dacă mă roteam în dansul ielelor, nu mă poţi condamna, prietene. În noaptea aceea nu mai eram oameni, ci duhuri, plutind mult deasupra câmpiei, întorcându-ne privirea de la lună, temându-ne că tocmai ea, dintre toţi ceilalţi, este cea care şi-ar putea-o întoarce de la noi.


La rândul meu, eu nu te voi judeca. Era ceva atât de nepământean în modul în care mi-ai redesenat toate trăsăturile feţei cu buzele tale, încât nu puteai fi tu. Nu erai tu nici în corpul pe care l-am trântit pe iarbă. Iar acea aromă de rouă şi de dulceaţă de vişine nu putea fi a buzelor tale...


Noi nu sărutam atunci, nici nu dezmierdam... noi ne nemuream. Căci, cu cât trupurile noastre se apropiau, însetate unul de cunoaşterea celuilalt, sufletele noastre se depărtau din ce în ce mai tare şi nu tânjeau decât spre o coliziune cu o lună ca un ochi de infern.


Nu-mi amintesc dimineaţa ce a urmat, după cum nu-mi amintesc atâtea altele. Tot ce ţin minte e că voiam să-ţi pun atât de multe întrebări, să verific dacă sufletul tău s-a întors cu bine de pe lună. Dar tu m-ai oprit cu un sărut distrat înainte de a ieşi pe poartă.


De-atunci, a trecut ceva timp. Toate păturile sub care ne strecurăm înfriguraţi au exact dimensiunea potrivită şi nu ne mai apropie. Dulceaţa de vişine nu o mai savurez decât dimineaţa, întinsă bine pe pâine cu unt. Din când în când, ce-i drept, e lună plină, iar bretelele mele redevin rebele şi lasă un umăr dezgolit. Atunci ţi se reaprinde în privire fărâmiţa de lună demonică şi te asemeni din nou unui duh. 

Doar că noi nu suntem duhuri, prietene...
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul