Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme de Traian T. Coşovei

        

AEROSTATE RÂDE


 


poetului Ion STRATAN


in memoriam


 


E cald


şi păsările nu mai zboară luna aceasta


spre vest.


 


Un copil tuns zero plimbă un câine orb.


 


Paznicul depozitului


s-a sinucis încă de iarna trecută –


ca şi cum şi-ar fi plătit chiria la timp.


În urma lui nu au rămas


decât vreo treisprezece versuri


scrise mărunt, tremurat, până la eşafod,


acolo unde se desparte sinele de sine.


 


 


Aerostate nu mai poate plânge


pentru că se întunecă mai devreme anul acesta.


Şi, pentru că aşa a fost învăţat el… că plânsul,


cu toate foloasele lui,


e cel mai bun ziua, la amiază!


De aceea Aerostate putea descifra cu lacrimile lui


toate tratatele de matematică şi alchimie.


 


 


Aşa că Aerostate râde şi se întreabă:


- Unde şi de ce aţi plecat cu toţii?


 


Duminica e una din cele mai tâmpite zile ale săptămânii. Casa e plină de un zel gospodăresc greu de înţeles. Până şi cârciuma din cartier are obloanele trase. Pe mica terasă, dincolo de gardul din fier forjat, poţi sta de vorbă cu câinele Kemal – ogarul afgan care plânge de singurătate: adică urlă spre disperarea vecinilor, oameni bătrâni, care abia aşteaptă să-şi vândă casele acoperite cu carton smolit, pentru că este un cartier în plină reconstrucţie. Aici am cunoscut cândva un individ... zicea că e antreprenor... ceva de genul ăsta. Punea ochii pe bătrânii singuri, le „cumpăra” sordidele proprietăţi. La început nu i-am dat crezare, dar după ce am văzut primele vile de trei-patru etaje nu l-am mai ironizat pe antreprenor. Mai ales că avea şi un nume care suna a problemă medicală.


     La televizor aud: „În timp ce cumpărau pietre preţioase, cei doi s-au îmbolnăvit...”. Dar e frig şi vântul clatină antenele, părerile şi interminabilele discursuri de genul: „Iartă-i! Te-au iubit mai mult decât te-au omorât!” Totuşi, duminica, la emisiunile de popularizare a ştiinţei afli lucruri noi, despre camera de panică, de pildă. Asta costă numai vreo două sute de mii de dolari. Chiar o doamnă de vârsta a treia explică de ce s-a hotărât să facă investiţia.


     Mă hotărăsc să dau o tură prin cartier. Adică să ocolesc Piaţa Floreasca şi să vorbesc un minut cu câinele Kemal. Câţiva biscuiţi ţin loc de argumente. Dacă am noroc, îl pot întâlni pe domnul Trandafir. La 61 de ani şi-a făcut operaţie de by-pass şi trebuie să meargă zilnic vreo doi-trei kilometri ca să se menţină. Când îl întreb de sănătate, îmi răspunde: „Mi-au dat şase ani... au trecut patru, dar mă simt excelent!”


Domnul Trandafir are de vânzare un vin roşu foarte bun, din recoltă proprie, o maşină veche şi o fată pe care o cunosc de când avea şapte ani. La plimbare iese cu un câine al cărui nume îl uit mereu. Aşa că îl întreb de fiecare dată: „Ce căţel frumos! Cum îl cheamă?” Răspunde: „Dixie. E fată. Are patru ani. După ce moare îmi cumpăr un Golden Retriever”…


 


    


ZBOR ÎNTRERUPT


 


 


Atât eşti, atât ţi-a rămas:


o femeie care a trăit de una singură


                         într-o ţară îngheţată, –


care a descoperit mai întâi focul care nu a ars niciodată,


care a întâlnit banchiza de gheaţă care nu se va topi niciodată, –


dragostea scrisă mărunt pe cărţi poştale care nu vor ajunge la timp niciodată,


care a inventat un avion


care nu a zburat niciodată…


 


Fotografia singurei femei care a trăit


                                         într-o ţară îngheţată


visează şi acum în dialectul vânturilor potrivnice.


 


 


NU CREDEAM


 


 


Nu credeam că mierea


poate fi mai scumpă decât aurul.


Nu credeam nici în vocea ta


care se sfârşise împietrită-n cuvinte


             ca într-o babilonie de înţelesuri.


Nici în rochia ta adulmecată de ultimul reflux.


Nici în radioul de pe noptieră.


                     Nu credeam nici un cuvânt.


 


Numai sarea din lacrimile tale


era mai preţioasă


decât lemnul de cedru


din care ţi-am construit corabia.


 


Cobor treptele ce duc spre parc. În dreapta e Patinoarul Floreasca, iar în cealaltă extremitate, o imensă sală de sport. Undeva, pe la mijloc, era un closet public subteran inundat de urină şi fecale. Peste vechea vespasiană s-a ridicat acum un bar, unde o cafea costă 5 euro.


De când stau în cartierul ăsta, adică de douăzeci de ani, am coborât în parc de vreo cinci, şase ori: o dată când slăbisem 10 kilograme în 2 luni şi m-am gândit că o să mor, altă dată când am spart două cupe de şampanie cu o fostă iubită, altă dată când pe o bancă am cerut de nevastă o altă iubită şi, de vreo trei ori, cu câinele. Atunci un gardian public beat criţă a vrut să scoată pistolul la mine şi la câine. Noroc cu stolurile de pensionari vehemenţi care au intervenit. Aşa că nu mai cobor în parc..., de fapt fosta Groapă Floreasca. Ba nu! Într-un an am căutat banca unde o cerusem pe aia de nevastă. Nu mai era acolo... apăruse în locul ei un ţarc în care cetăţenii să-şi depună câinii în timp ce ei se plimbă, un cuţodrom... Ce-au, domnule, ăştia cu câinii de rasă? Că vagabonzii se plimbă ne­stingheriţi, te iau de turul pantalonilor! Căsătoria cu femeia aceea a ţinut trei luni.


Am pus ochii pe o creangă. I-ar sta bine în casă. Ajuns în dreptul ei, îmi dau seama că e prea mare şi, în plus, face nişte bobiţe albe, care ar putea fi otrăvitoare. Aşa că renunţ. Mă întâlnesc cu un prieten căruia i-am dat câinele. Măcar ăsta are grijă de animal...


Ajuns acasă, îmi torn un pahar de vin şi îmi aduc aminte că am mai fost o dată în parc... împreună cu fratele primei soţii. Înarmaţi cu o lopată de infanterie am săpat o groapă pentru un pui de pisică născut mort. E de mult povestea asta. L-am întrebat: „Măi, dacă ne vede cineva şi crede că îngropăm un avorton? Am dat de dracu’!”


Dar ăla a săpat în continuare şi mi-a răspuns: „Cine a mai văzut avorton cu coadă, don’ Traian...”


 


STARE DE SPIRIT


 


 


Cât despre


intensitatea ploii,


numai buzele tale


răspund


acestui an secetos.


 


 


NEVOIA DE OGLINZI


 


 


Vreau să scriu un poem ca o maşină Hummer!


Vreau să am sentimente ca nişte curse de şoareci!


Nu am nevoie de oglinzi!


Nu înţelegi? Nu am nevoie de oglinzi!


 


Lecţia de geriatrie a costumelor cu cravată s-a terminat!


Vreau să înduplec luna cu bastonul de cauciuc


                                                            şi cu vâna de bou!


Nu am nevoie de oglinzi!


Nu înţelegi? Nu am nevoie de oglinzi!


 


Vreau o fereastră prin care să privesc asfinţitul


                                  acestei lumi încălecate de mirese!


Vreau un ciob prin care să văd eclipsa totală de soare!


Vreau o lumină, un far, care să-mi arate de la distanţă linia de plutire a vieţii!


Ori măcar o candelă aşezată în fereastră, să nu mă pierd pe ape!


 


Nu am nevoie de oglinzi!


Nu înţelegi, măi, omule, că nu am nevoie de oglinzi!?


 


Am nevoie de un dig care să stăvilească oceane!


De tine am nevoie!


Nu am nevoie de oglinzi!


 


Nu înţelegi, bă, că nu am nevoie de oglinzi!?


 


 


DESPRE SINGURĂTATEA


BETONULUI ARMAT


 


 


E atât de cald încât, peste drum,


cimitirul a rămas fără cruci.


 


Cred că am să mă mut cu tot cu bătrâna


pro­­prietăreasă,


cu godinul ei ruginit,


cu icoana al cărei răsărit de mult s-a pierdut,


departe, departe, cât mai departe,


în Gorki Parc.


 


Acolo e linişte  în zilele în care nu trec


aerostate


nerăbdătoare de aplauze –


acolo e cald în după-amiezile în care câinii


se pişă pe vechea lor ordine.


Acolo e frig când sunt deshumaţi cei care au avut curajul de a se privi


în apele adânci ale zilei de ieri. Şi peştele cu lame argintii, alesul...


 


Vreau să iau lumea de la capăt,


pas cu pas,


literă cu literă,


cuvânt cu cuvânt.


 


Mă visez în faţa unui ecran tresărind la amintirea luminii.


Într-o sală îndestulată de fluierături, huiduieli şi ovaţii,


vreau să aştept căderea definitivă a întunericului.


 


Vreau să mă apăr, chiar aşa,


proaspăt bărbierit, cu lacrimile şterse, 


în faţa pensionarilor din Gorki Parc.


 


Despre patinatorii din Gorki Parc


nu se mai vorbeşte nimic…


Cântarele au aceeaşi măsură a indiferenţei,


păstrează aceeaşi imprecizie a absenţei.


 


E iarnă. Punct.


Cât cântăreşte sufletul tău ?


 


 


SPECIALIŞTII PLOII


 


 


Ce ar putea să ne despartă pe noi


decât o totală eclipsă de lună


şi, apoi, o cumplită tăcere de soare?


Eu, pe Pământ, înghit pe nemestecate rochiile tale


şi muşc din oglinzile în care te-ai privit.


 


Cu aceste gânduri, Aerostate, bătrânul,


şterge plângând oglinzile cu care Arhimede a incendiat corăbii.


Dar, chiar cu aceste vorbe,


bătrânul Aerostate îşi începe tăcerea.


Ca şi cum pentru el s-ar fi încheiat


ultimul sezon de vânătoare.


 


Văzute de sus, câmpurile


păreau înmiresmate de rapiţă


iar, de jos, se vedea spaima furnicilor de acel anotimp ploios.


Mai sus, stăteau impresioniştii


cu şevaletele pline de insulte ale culorilor


şi fata care le servea de model.


 


Aerul îngheţase într-o singură culoare.


 


Faţa de masă la care a mâncat şi a băut


Aerostate


păstrează amintirile plânsului.


Un fel de giulgiu – s-au mirat specialiştii


în arta ploii – şi mai ales acea precizie


care creează mişcarea,


îndemnând ploaia să cadă întotdeauna pe pământul răscolit


de morminte jefuite la timp.


 


 


CÂND ALŢII SE PREGĂTESC


SĂ MOARĂ


 


Dacă tu ai fi o floare, eu aş fi


sămânţa din care ai rodit în lumină. 


 


Departe de tine, iar tu tot mai îndepărtată.


 


Ai înflorit tocmai acum


când ultimii soldaţi


se pregătesc să moară!


 


Departe de tine, iar tu tot mai îndepărtată.


 


Eşti doar o petală care pluteşte pe ape


în timp ce eu adaug mirodenii


                        în ultima noastră cină.


 


Departe de tine, iar tu tot mai îndepărtată.


 


În timp ce eu cerşesc salutul trenurilor,


                               păzesc uitarea.


În timp ce alţii, mereu alţii


                         se pregătesc să moară.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul