Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Constructor de stele

        Ramona Filip

Sunt elevă în clasa a XI-a G, Secţia Filologie, la Colegiul Naţional „Sfântul Sava”. Drept urmare, domeniul care mă interesează în mod deosebit este acela al limbii şi literaturii, fie române, fie străine. Citesc constant şi cu mare plăcere dintr-o gamă largă de curente şi autori, având însă o înclinaţie spre postmodernism şi suprarealism care îşi exercită, foarte probabil, influenţa şi asupra scrierilor mele. Printre autorii mei preferaţi se numără Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade, Nichita Stănescu, Gabriel Garcia Marquez şi Isabel Allende.


 


Constructor de stele


 


       Motto: „Cititorule... Aş fi vrut să scriu pentru tine


                   Cea mai frumoasă poveste,


                   Dar povestea... seamănă cu mine.”


 


În fiecare dimineaţă, arhitectul se trezea în miros de lavandă şi bere ieftină. Dimineţile erau liniştite în cartierul arhitectului: tramvaie şi autobuze nu treceau, iar maşinile erau rare. Era totuşi o linişte artificială; îi răsuna în urechi mai intens decât larma unui şantier animat.


Baia arhitectului era înghesuită şi întunecoasă. Aici îşi făceau simţite prezenţa primele sunete vagi: apa curgând la robinet, lama de ras lăsată înapoi pe policioară cu un clinchet metalic, vocea răguşită, cu ecou, ca de la mare depărtare, a vecinului de dedesubt: „Treci înapoi, copil nesimţit! Spală-te ca lumea!”. Cada arhitectului avea numeroase pete galbene de-a lungul suprafeţei ei uzate; pe una dintre ele, ale cărei contururi aminteau vag de Australia, se obişnuise să o fixeze cu privirea în timpul duşului matinal.


În fiecare dimineaţă, arhitectul îşi bea cafeaua şi îşi fuma prima ţigară împreună cu vecina lui, profesoara de pian. Era a lui, o simţea a lui, deşi niciodată nu îşi spuseseră mai mult decât un politicos „bună ziua” la întâlnirea întâmplătoare în scară. Era şi ea acolo, pe balconul alăturat, vopsit în alb şi plin cu petunii, atât de diferit de al său. Balconul arhitectului nu suferise nicio modificare în cei opt ani de când se mutase acolo, deşi îşi spunea periodic că ar trebui să înlocuiască balustrada ruginită şi să se ocupe de tencuiala căzută şi de igrasie. O singură dată reuşi să întâlnească pentru un moment privirea tinerei profesoare şi îi făcu cu mâna, plin de speranţă; ea îi oferi un mic zâmbet în colţul gurii, acela pe care elevii ei erau obişnuiţi să îl vadă atunci când se poticneau la vreun exerciţiu, după care întoarse capul. Mâinile arhitectului tremuraseră în acel moment pe ceaşca fierbinte.


În fiecare dimineaţă, arhitectul ieşea din bloc şi mergea câteva sute de metri până la staţia de autobuz. Era un drum pe care îl parcurgea mecanic, fără a se gândi la el. Înainta, se oprea şi se întorcea din pur reflex. Clădirile ce încadrau bulevardul încetaseră de mult timp să îl mai fascineze. Imaginea lor era ca un tablou străvechi, aflat deasupra mesei din sufragerie parcă dintotdeauna, a cărui existenţă ai mai observa-o numai dacă în locul său ar apărea dintr-o dată pe perete un dreptunghi gălbui.


Călătorea cu 69 patru staţii, ascultând cu atenţie inflexiunile vocii femeii-robot ce anunţa: „Urmează staţia: Facultatea de Drept”. Era una dintre puţinele variabile din viaţa lui. Uneori vocea era calmă, împăcată cu lumea, alteori nervoasă şi grăbită. I se părea un lucru misterios şi incitant. La nevoie, scotea alene abonamentul din portofel şi îl îndesa la loc după câteva secunde, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat de fapt. Controlorii: aceste fiinţe fără nume, fără chip.


După douăzeci de minute, arhitectul cobora la Universitate şi picioarele îl duceau maşinal către birou. Biroul arhitectului era la fel de înghesuit şi întunecos ca şi baia de acasă, ticsit cu dulapuri şi fum dens. Se aşeza la masa de lucru, trecând sporadic cu privirea peste obiectele aşezate pe ea fără să le vadă cu adevărat: schiţe peste schiţe peste schiţe, un pachet de Pall Mall albastru, o scrumieră ciobită, un pahar plin cu pixuri şi creioane ascuţite. Lemnul uzat avea impregnat în suprafaţa sa un cerc închis la culoare, în care îi plăcea să potrivească perfect, zi de zi, cana de cafea. Aprindea televizorul din colţ, de obicei pe postul companiei de cablu, cu unicul scop de a alunga o linişte prea apăsătoare.


Singurul indiciu asupra trecerii timpului în acele zile era umbra ce se întindea tot mai gri peste schiţele şi proiectele lui. Când deja liniile şi cifrele începeau să se piardă în textura hârtiei, confundându-se în întuneric, arhitectul aprindea veioza şi mai consacra câteva minute golirii scrumierei, umplută cu vârf de-a lungul zilei, şi încuierii celor trei sertare ale biroului, de câte două ori fiecare. Cunoştea prea bine melodia celor şase răsuciri ale cheii, întrerupte la intervale de micul uruit al intrării şi ieşirii din broască.


În fiecare seară, arhitectul pornea cu paşi mici spre casă. Timpul nu mai era o problemă; renunţa la autobuz, acum din obişnuinţă, şi nu din foamea de estetic ce îl caracteriza în tinereţe. Rătăcea pe străzile cu felinare gălbui, trecea impasibil pe lângă ornamentele fastuoase ale clădirilor interbelice şi pe lângă cuplurile de tineri sărutându-se sub ele, intra în bloc, apoi în apartament şi, fără a aprinde lumina, se aşeza pe scaunul pliant din balcon.


În fiecare seară, arhitectul proiecta clădiri din stele. Balconul lui cu tencuiala căzută se metamorfoza în cel mai tainic observator, iar el, cu ochii lucind de bucurie nefirească, urmărea cu privirea mereu alte şi alte şiruri de stele. Erau ale lui, le simţea ale lui, deşi singurul mod în care le putea percepe era cel vizual. Ar fi vrut uneori să le poată atinge, să le simtă arzând în palmă, să le ia cu grijă de un colţ şi să le aşeze în maiestuoase catedrale. În fiecare seară, se desprindea de terestru, devenind el însuşi acel Arhitect Suprem despre care vorbeau masonii; în fiecare seară stelele lui se preschimbau într-un Taj Mahal, un Dom al Invalizilor, o Sagrada Familia din lumină, niciodată aceleaşi, mereu divine. Cu o mână dibace şi fermă, arhitectul trasa linii de praf de cometă între stropii mici şi albi, cu unicul regret că nu era nimeni în universul acela lipsit de viaţă spre a se minuna de frumuseţea barocului şi măreţia goticului ceresc, de neînchipuit pentru orice altă entitate pământească.

În fiecare noapte, arhitectul adormea fericit în centrul lumii sale împânzite de stele.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul