Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Deformatorii de opinie: Îmi place Robert Turcescu

        Ana-Maria Nistor

 


Într-un clasament recent, făcut de studenţii şi tinerii jurnalişti constănţeni, Robert Turcescu a ieşit pe locul 3 la categoria „aşa vreau să fiu”. Alături de Cristian Tudor Popescu şi Mircea Badea, realizatorul de la trustul „Realitatea” a urcat pe podiumul modelelor recunoscute, demne de urmat. Gestul mi s-a părut firesc, venit chiar cu o oarecare întârziere, având în vedere că Robert Turcescu a intrat de ani buni în ediţia princeps a gustului românesc. Un tânăr venit din oraşul de la capătul autostrăzii, care a demonstrat că până la 30 de ani poţi ajunge cineva dacă ai ambiţie, o cută între ochi, tenacitate şi o personalitate pe care o modelezi bine, ca pe o plastilină, până devine operă. Desigur, ca şi în cazul altor modele media, e dificil de separat omul de prestaţia sa pe sticlă - de aici, confuzia în rândul admiratorilor şi drama, în cazul personajului. De aceea, trebuie privit întregul cu foarte multă grijă, astfel încât să nu-i umbrim vreuna din luminoasele-i faţete. De pildă, Turcescu ar putea fi expediat, injust, într-o singură frază: jurnalistul care, în ciuda aerului important, vorbeşte enorm, fără a spune nimic memorabil. Dar, pentru că nu e conform cu poziţia şi greutatea domniei-sale, o vom lua pe îndelete. Personajul (o spun cu toată admiraţia!) are ceva din carisma lui Don Juan, severitatea lui Apollo, poezia lui Jack Melancolicul, loialitatea faţă de şefi a lui Horatio, nemulţumirea lui Jimmy Porter, setea de adevăr a lui Gelu Ruscanu şi gelul de păr al lui Armand Assante. Şi tot mi se pare prea puţin. E suficient să mă gândesc la mottourile sale pline de miez şi lucrurile de complică: 1) „nu mor caii când vor câinii” şi 2) „daţi-mi un pix şi o foaie de hârtie pe care să pot desena semne de întrebare şi sunt gata oricând să o iau de la capăt”. În acest punct, îl văd pe Robert Turcescu întocmai ca pe un Sisif camusian. Fericit, la poalele muntelui, ştiind că orice rostogolire, aparent zadarnică, a bolovanului nu este decât o formă de revoltă. În modul cel mai absurd cu putinţă, a fi slujbaşul unei munci fără sfârşit, aceeaşi de ani, fără diferenţe, e, de fapt, un soi de libertate. În lucrurile banale, repetitive stă cheia bucuriei. Există şi jurnalişti fericiţi: ei sunt buni, drepţi, cu fler şi nu lasă adevărul să le strice un subiect bun.


Imaginaţi-vă ce înseamnă să faci atâta vreme aceeaşi emisiune, cu cele mai comune teme care afirmă din titlu tot, fără a mai lăsa loc de orice dezbatere! Nu e simplu deloc. Iată câteva exemple de subiecte de la „Româna în direct”, urmărite de mine cu toată seriozitatea: să dăm bani la biserici sau să nu dăm?; ce să facem cu câinii vagabonzi?; se fură în România? cât? hoţul neprins este, într-adevăr, negustor cinstit?; despre pensii, despre spitalul care te îmbolnăveşte, despre Ceauşescu... Nici nu vă puteţi închipui cât de greu e să nu spui nimic pe un ton foarte important, în direct la TV şi la radio, o oră întreagă. Plus opiniile spectatorilor care intră în direct şi îţi dau mereu dreptate, căci ce altceva ar putea face în faţa unei axiome!?


Dar, înainte de realiza „România în direct”, Robert Turcescu a condus „Curierul naţional”, „Europa FM” şi a devenit model o dată cu şueta cu bile albe şi negre, numită „100%”, fără garantat. Trebuie precizat, căci detaliile fac portretul, că Robert Turcescu a devenit atunci, spre nefericirea sa, vedetă. El, care a afirmat de atâtea ori, în mod public, în presă şi la cursul de „Actualitatea în presă” ţinut la Şcoala Superioară de Jurnalism, că urăşte notorietatea şi nu-i place ratingul. Ştia că aceste două elemente strivesc corola de minuni a ziaristului, te fac să te înstrăinezi de public şi să afirmi într-o bună zi: „în realitate nu sunt atât de negru pe cât par”. Poate că omul Turcescu ştia că se va ajunge aici, de aceea s-a apucat iniţial de muzică, „pentru că aveai foarte puţine variante în perioada comunismului să te gândeşti că ai putea deveni un star”. Dar inevitabilul tot s-a produs: Robert Turcescu a ajuns model, admirat, invidiat, recunoscut. Era o urmare firească pentru cel ce fusese conducătorul găştii din faţa blocului din Piteşti, pentru cel ce luase premiul I timp de 8 ani, cu o singură excepţie: clasa a IV-a („Întâmplarea m-a ambiţionat teribil. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte ca să-i demonstrez învăţătoarei mele că a greşit atunci când a decis să mă declaseze”).


Robert Turcescu şi-a asumat statutul şi a mers mai departe: s-a declarat „deontolog”, adică păzitor al lucrului just, ce trebuie făcut corect, cu tot cu ştiinţă. Emisiunea, cu bilele ei, îşi urma existenţa, zi de zi, cu unii invitaţi care apăreau de zeci de ori, pentru a-şi da aici doctoratul în părerologie, şi cu o audienţă care scădea vertiginos, pentru că realizatorul era prea justiţiar. Uneori prea încruntat, prea negru s-a spus, prea sobru, prea mult fond de ten. Conflictul interior era din ce în ce mai mare: jurnalist sau vedetă? O dată cu apariţia a două cărţi de publicistică şi un roman, Robert Turcescu a decis: amândouă. Despre aceste cărţi nu pot spune decât că nu sunt de acord cu afirmaţia lui Cornel Nistorescu, nedreaptă şi rea, cum că „romanul nu depăşeşte confesiunea unei gâşte”. Am un noian de contraargumente. Prestaţia de la alegerile prezidenţiale din 2009 cu geniala găselniţă cu juratul pe Biblie, campania „accidentul lui Orban” cu înregistrările făcute pe sub masă, relaţia metafizică pe care o are cu fiica sa, Ioana („Tata, cine l-a născut pe D-zeu?”; “Oare are cineva vreun răspuns?...”), dar, înainte de orice, afirmaţia sa: „formatul dezbaterii îmi aparţine”. CNN-ul şi BBC-ul cred că sunt şi ele de acord. Apoi, ar mai fi metoda de lucru, felul în care îşi face documentarea: „am intrat pe miresici.ro şi am văzut acolo...”. Oare câţi jurnalişti ştiu să facă asta?


În fine, stilul, care este şi în cazul de faţă omul, l-a făcut pe Robert Turcescu inconfundabil. Cuvinte cu greutate de lemn, formule alese din dicţionarul deontologiei recente, combinate cu vorbe într-un registru uşor colocvial, care să apropie publicul. Exemplele ar abunda, vărsându-se dincolo de marginile revistei.


Despre sine afirmă că, în urma eforturilor concurenţei „de a mă detrona prin exhibarea propriilor audienţe pe le-a înregistrat punctual”, are „un egoism combinat cu solitudine”. De aceea, îl văd ca pe Sisif: oricât de neînţeles, de măcinat de întrebări, el continuă fericit şi luminos. Îl văd, printre atâtea citate, exact ca şi Camus pe omul absurd, la poalele muntelui, privind în zare, liber în constrângere, spunând încă o frază memorabilă despre sine, despre noi toţi: „E adevărat, însă, că rămân valorile perene: bucuriile sufletului, experienţele călătoriilor, necesitatea de a prinde rădăcini, în sensul unei familii”. Aplauze!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul