Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Proză scurtă despre vremurile „de atunci”

        Horia Gārbea

Cătălin Mihuleac, Zece povestiri multilateral dezvoltate,


Cartea Romānească, proză


 


Proza lui Cătălin Mihuleac are calitatea că nu plictiseşte cititorul niciodată. Prozatorul are o scriitură nervoasă, neliniştită, caustică. Mihuleac este un ironist, ceea ce nu īnseamnă că nu ia lumea şi personajele sale īn serios. Doar că vede mai ales partea lor ridicolă. Cele zece povestiri nu sīnt multilateral dezvoltate şi nici nu pretind să fie. Spre deosebire de „societatea socialist㔠care avea această pretenţie şi īn care povestirile se petrec sau, măcar, cu care au legătură. Autobiograficul nu este deloc mascat la Cătălin Mihuleac. Aş spune chiar că de aici vine farmecul poveştilor - din faptul că autorul le-a şi trăit, măcar īn parte, că este implicat īn ele, cum arată cu tăioasă autoironie, şi, īn orice caz, e pe deplin creditabil. Unele sīnt, poate, mai uşurele, dar toate sīnt scrise bine. Volumul lui Cătălin Mihuleac se īncadrează trendului care, dacă ar trebui să poarte un nume, s-ar numi după un volum colectiv apărut mai demult: „cartea roz a comunismului”. Īn comunism oamenii au trăit prost, dar s-au distrat bine, īn special pe seama aspectelor groteşti ale propriei lor vieţi. Cătălin Mihuleac nu e nostalgic şi chiar explică īntr-un text, caustic, ce sīnt nostalgicii, dar se trezeşte cīteodată cu cīte un regret - de pildă, la desfiinţarea armatei obligatorii prin tortura căreia a trecut cu greu. Uite-aşa mă apucă şi pe mine un fel de mīndrie că am trăit chestii care, povestite acum unor oameni de douăzeci de ani, pot fi considerate SF-uri: de exemplu, cluburile clandestine de bridge şi serviciul la cantina sudenţească, pe care evident că noi, localnicii din oraş, nici nu o foloseam, şi care consta, īntre altele, īn spălarea a 3.000 de tăvi de inox de trei ori pe zi de către 20 de inşi. Povestirile lui Mihuleac abundă de asemenea lucruri, pe unele chiar le uitasem. Sigur că prozele nu se limitează la īnşirarea acestor fenomene tipice pentru ceea ce se numea SSMD. Ele au acţiune coerentă, adesea palpitantă, personaje variate şi dialoguri inspirate. Uneori, artistul mai cade īn jurnalism şi, alteori, rar ce-i drept, chiar īn didacticism. Nu se fereşte, ci anunţă: „iar deschid o paranteză”. Explică pe īnţeles cum era cu mitingurile pentru pace şi propaganda pacifistă a lui Ceaşcă din faza delirantă, apoi revine la acţiunea lui. Sigur, aş fi prefe­rat ca momentele acestea să fie mai bine „topite” īn materialul prozei. Cea mai izbutită piesă din cele zece este cea intitulat㠄Nea Ghiţă şi Nea Vali: doi regi”. Căci regi erau, deşi neīncoronaţi: unul era „naş” pe tren, altul chelner la vagonul restaurant. Aveau doi copii, băiat şi fată, pe care īi visau medici şi pentru care percepeau birul īn regatele lor pe osii şi boghiuri, favorizīnd infracţiunea nevinovată de a călători fără bilet, respectiv comiţīnd-o pe cea de fals şi uz de fals asupra berii, completate nevinovat cu apă şi dero. Chibzuiţi, cei doi regi şi-au īmpins co­piii spre o căsătorie dinastică, lucru petrecut fix īn anul şase de Medicină. După absolvire, cuplul dotat cu apartament şi Dacie 1300 full option a fost trimis īn voiaj de nuntă īn Occident pe bază de pile şi şpăgi. Cum orice naş īşi are naşul, regii au rămas fără urmaşi, care au plecat īn lume fără rămas bun sau vreun cuvīnt ulterior şi fără regatelor lor, detronaţi la pensie peste noapte. Căsătoria fusese şi ea parte din planul odraslelor nerecunoscătoare. Cătălin Mihuleac povesteşte totul strălucitor, grăbit, precis, sarcastic. L-am şi prins, chiar pe motiv de grabă probabil, cu cīteva inadvertenţe: carnea de vier nu poate fi consumată şi nimeni nu creşte vieri pentru consum. Apoi, nici un cal folosit la muncă nu are treabă cu iepuşoarele rezervate doar armăsarilor. Vita de muncă e musai jugănită! Detalii... Mai grav: un popă ortodox, fie şi preot militar de după 1989, nu poate fi flăcău cu planuri matrimoniale, pentru că, dacă nu era căsătorit, nu era miruit popă. Astea aşa, ca un omagiu - să vadă prietenul meu că l-am citit cu atenţie mărită. Cătălin Mihuleac este un autor care ştie să-şi īncīnte cititorii.


 


Eugen Cojocaru, Faţa nevăzută a Lunii,


Editura Pergamon, proză scurtă


                  


Eugen Cojocaru este o persoană cu activitate artistică variată, literatura fiind doar una dintre preocupările sale. El s-a stabilit de multă vreme īn Germania, dar a continuat să scrie şi să publice īn limba romānă poezie, proză, teatru. Volumul de faţă, cu un titlu care se vrea, desigur, ironic īn banalitatea lui este ca un test de respiraţie, mai ales că numărul povestirilor este exact 33! Eugen Cojocaru īşi īncearcă, aşadar, „respiraţia scurt㔠după ce a publicat romane ample.


Schiţele sīnt un test de respiraţie şi pentru autor, dar şi pentru cititor. Miza acestor texte este, desigur, īncercarea de a percuta asupra celui care le parcurge, de a-l surprinde prin minutul lor de adevăr şi prin ineditul situaţiei şi/sau al limbajului. Destule dintre ele, şi cele mai reuşite, sīnt cele īn care scriitorul lasă cuvīntul unui narator naiv, precum Pasila sau un şef de autobază sau alţi martori ai unui incident, ori un narator anonim aflat „īn drum spre fabrică”. Alte „momente”, ca să le numim caragialeşte, au formă declarat teatrală, cu personaje şi didascalii, sau doar pe aceea a unui dialog din care autorul se retrage complet („Cīnd ne dau gazul?!”). Lumea  povestirilor este cea ro­mānească de dinainte de 1989, cīnd autorul se mai afla īn ţara lui natală.


Realitatea este feliată subţire pīnă la transparenţa eşantionului şi prozatorul īşi exersează virtuţile īn a surprinde vorbirea, ca şi gīndirea unor indivizi care o populează preocupaţi adīnc de ea, dar fără mijloace de expresie īn a o aproxima corect. Gīndul lor nu se poate materializa īn cuvīnt, rămīne o divagaţie tragicomică şi inşii ajung la panoramarea lumii ca „Proştii” lui Rebreanu la gară: prea devreme şi, īn acelaşi timp, prea tīrziu.


Din această perspectivă, proze precum „Cuantele timpului” şi cu atīt mai mult „Fals tratat despre Borges” nu fac parte organic din volum, chiar dacă vor fi fost scrise īn aceeaşi perioadă. De altfel, acestea, īn care autorul apare cu ceea ce presupunem că efectiv este el, cu reflecţii personale şi scriitură eseistică, nu sīnt atīt de izbutite ca „micro-schiţele”. Este clar că lui Eugen Cojocaru īi stă mai bine scrisul comportist decīt reflexivitatea preţioasă.


Calităţile de prozator, dar şi cele de dramaturg ale lui Eugen Cojocaru apar destul de limpede īn aceste mici povestiri şi se vor pune īn valoare atunci cīnd textele vor cunoaşte o extensie sau se vor transforma īn piesele unei naraţiuni mai ample. Totuşi, dincolo de a fi nişte exerciţii, „cele treizeci şi trei” rămīn şi nişte piese reuşite īn datele lor intrinseci. 


Mobilitatea spiritului şi capacitatea de a surprinde nu doar limbaje, ci şi modul de a raţiona ale unor personaje variate, intuiţia tonului just şi umorul sec īl definesc pe Eugen Cojocaru ca pe un prozator abil şi produc plăcere cititorului.


 


Andrei Popescu, De atunci,
Editura Palimpsest, proză


 


Povestirile scurte ale lui Andrei Popescu au ca subiect vremurile „de altădată”, adică din ultimul deceniu al comunismului īn Romānia. Sīnt chiar nişte proze scurte, aş zice că prea scurte sau, mai exact, insuficient dezvoltate, dar care surprind, din unghiul unui narator copil sau adolescent, starea de fapt a timpurilor, din fericire, apuse. Un elev, naratorul, al epocii de aur, este departe de a se­măna cu modelul angelic din picturile lui Sabin Bălaşa sau din scenariile lui Gh. Şovu. Acesta face următoarele: „nu īnvaţă, chiuleşte, nu poartă uniformă, fumează īn wc, sparge geamurile, e obraz­­nic la ore, era să dea foc laboratorului de chimie” etc. Acelaşi tip de elev, poate nu acelaşi exemplar, devenit student, devine distribuitor de mărfuri de contrabandă, verigă intermediară īntre studenţii străini procuratori şi consumatorul ultim: tīnărul romān avid de blugi, sprayuri, ţigări etc. Scriitura prozatorului e sigură, dialogul credibil. Subiectele sīnt destul de „moi”, deşi caracteristice perioadei, iar cele nouă texte seamănă īntre ele, fiind la final şi uşor moralizatoare. Nu constituie o lectură prea palpitantă şi, totuşi, dacă ar avea răbdarea să rotunjească şi să īmbogăţească unul mă­car, Andrei Popescu ar putea deveni autorul unei nuvele reuşite.


 


Vasile Bardan, Poeme ciuruite,


Editura Nouă, poezie


 


Zice Vasile Bardan: „eu nu doresc Doamne/ să mă iei după moarte/ īn ceruri/ īmpărăţia mea e aici/ unde-mi trăiesc iubirea/ vreau să rămīn īn lume/ cu viaţa de mīnă”. Ce-i drept, e vorba de opera unui poet vital, care se exprimă tranşant şi chiar brutal. De exemplu, īncepe un text, parafrază la „Doina” eminesciană aşa: „vai de capul tău Romāne/ tot la urmă vei rămīne/ fără azi - visīnd la mīine/ hăituit precum un cīine”. Unele texte sīnt simple şi destul de crude pīnă la a fi lirice, notaţii de jurnal datate ca atare (7 aprile 1986 de pildă). De altfel, datările sīnt frecvente şi īnţelegem că tex­tele acoperă o perioadă vastă: 1964-2009. Nu poemele sīnt „ciuruite”, ci percepţia autorului asupra lumii este discontinuă, „găurile” lasă să treacă poezia ca apa prin ciurul stropitorii, mai multă sau mai puţină, după gradient, dup㠄denivelarea” produsă īn conştiinţa poetului. Uneori agreabile, alteori izbutite, cīteodată nesemnificative, ceea ce poetul nu că nu observă, dar nu suferă din pricina asta, textele lui Vasile Bardan pot interesa cititorii deprinşi cu lirica de confesiune.


 


Dan Rotaru, Īnfrigurări,
Editura Cultura, poezie


 

La patruzeci de ani de la debut (1970!) şi după mai mult de douăzeci de volume lirice, Dan Rotaru continuă să scrie poeme delicate, elegii īn metru clasic, texte formate din cīteva catrene, prin care arată că a cultivat mereu acest tip discret al expri­mării. Arta sa poetică e explicită şi expusă simplu şi sincer: „N-am strigat īn vreo piaţă poeme./ N-am făcut nicio plată cu viaţa/ N-am trăit după-un plan sau scheme-/ Ziua mea a īnceput dimineaţa”.  Sau: „Numai īn faţa literei abdic./ Nu de-mpăraţi şi nici de regi mi-e frică./ Īn faţa unui vers eşti un nimic -/ Zilnic cobori, el veşnic te ridică”.  Poetul merge īnainte pe drumul său, fără să şocheze, fără să abdice de la poezia sa pe care o slujeşte atīt de devotat.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul