Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Interpenibilităţile şi cinismul tactic

        Constantin Stan

 


Până să ajung la sportul care acaparează tot spaţiul în presa scrisă şi vizuală, fotbalul, mă voi opri un pic la preferatul meu – snooker-ul. Pentru că s-a disputat Campionatul Mondial. Finala dintre Robertson şi Dott încă se joacă în momentul în care scriu aceste rânduri, iar primul la 18 va ajunge greu şi pentru că e o dispută echilibrată dar şi pentru că amândoi se mişcă de parcă ar fi daţi cu încetinitorul. Îţi trebuie nervi tari să-i vezi cum se învârt în jurul mesei şi cumpănesc câte-o lovitură din toate unghiurile de parcă-ar fi analişti nu jucători. În fine, tot turneul mi s-a părut lipsit de strălucire, poate şi pentru că febleţea mea O’Sullivan, în şaisprezecimi, s-a plictisit la 11-9 pentru el, şi a părăsit competiţia abulic şi fără cheful de altădată de a câştiga. Dar altu-i baiul: sportul ăsta care părea făcut pentru gentlemeni – de la reguli până la vestimentaţie, de la eleganţa arbitrilor până la fineţea sălilor, degenerează în scandaluri de corupţie. Umilit de Davis, campionul mondial Higgins părăseşte după numai două tururi competiţia şi merge în Ucraina să pună de nişte blaturi contra a 300.000 euro.Ce înseamnă blat în snooker? Exact ca şi în tenis: favoriţii pierd în faţa unor jucători  modeşti pentru ca aceştia să acumuleze puncte care să-i ducă la marile turnee. O’Sullivan are şi pe conştiinţă câţiva chinezi intraţi în circuit printr-o atare metodă, iar acum Higgins a căzut în plasa unor gazetari care s-au dat drept oameni de afaceri şi au tratat cu el şmecheria.


Există, iată, metode şi metode de a câştiga. Din păcate, această lăcomie a victoriilor, cu orice preţ, naşte urâţenii. Şi-aşa ajung la fotbal! După dubla Inter-Barcelona s-a inventat un nou concept: cinism tactic.Apoi, Mourinho a venit cu o explicaţie la fel de originală: am dominat jocul chiar fără să avem mingea. Să rezumăm: în tur, la Milano, elevii lui Mourinho au practicat un fotbal realist. Adică, s-au aglomerat şi au atacat o apărare a Barcelonei extrem de aeriană. A fost 3-1. În retur, pe Camp Nou, Inter s-a aşezat în preajma propriei porţi, între careul de 16 m şi vreo 30-35 m, refuzând să joace. Xavi a dat de două ori mai multe pase precise decât întreaga echipă a lui Mourinho. Când un adversar refuză jocul poţi fi tu şi geniul Messi că nu ai ce-i face. Eu când aud laude de genul „eroic“, „sacrificiu“, „mobilizare exemplară“, „desăvârşit tactic“ văd jucători disperaţi să îşi împiedice adversarii să joace, baloane aruncate departe de propriul careu, aşadar, un joc care nu are bucuria jocului. Singurii care sunt fair-play sunt englezii. Ei intră pe teren să joace fotbal şi să câştige. Nu se tăvălesc pe teren din minutul 1, nu aruncă mingea în tribune din minutul 10, nu bagă „autobaza“ în poartă în speranţa unui meci de 0-0, nu practică fotbalul cinic: a cărui filosofie este „rezultatul contează”. Rezultatele aduc bani, mi se va spune. Inter-ul lui Mourinho va încasa un cec frumuşel calificându-se în finala Champions League după un joc extrem de urât. Barcelona a pierdut bani prin necalificare după un joc în care n-a ştiut ce să facă pentru ca adversarii lor să vrea să joace fotbal. Rezonul de a fi al lumii în care trăim ar da dreptate lui Mourinho, rezonul lumii în care ne-am dori să trăim, inclusiv Mourinho, îi dă dreptate lui Guardiola. Pentru că toţi vrem să trăim într-o lume frumoasă, ori această lume încrâncenată, meschină, mercantilă transpusă pe terenurile de sport ne răpeşte tuturor câteva clipe de bucurie şi frumuseţe. Clipe care, să fim cinstiţi, nu sunt chiar atât de dese în existenţa noastră.

De aceea, mi-a plăcut Rapid-Dinamo şi de aceea nu îmi place niciun meci al Urziceniului. Meciul din Giuleşti poate fi criticat de analişti pe toate feţele. Spectatorilor şi telespectatorilor le-a plăcut însă. S-a jucat ca pe vremuri, cu un-doi-uri pentru viteza extremelor, s-a ratat ca-n curtea şcolii, cu poarta goală, s-au dat patru goluri în primele 30-35 de minute. A fost un meci pe care nu trebuia să-l arbitreze nimeni şi cu atât mai puţin unul ca Haţegan. Cornel Dinu avea dreptate: băiatu’ nu ştie jocul, e precipitat, dezorientat şi cred că nici cu stablitatea emoţională nu stă prea bine. Îmi dădea senzaţia că are momente de panică, de nestăpânire a emoţiilor. Cine-a jucat fotbal ştie că adevărul se vede cel mai bine de-acolo, din teren. Nicio reluare cu încetinitorul de la TV nu va fi mai adevărată decât cea trăită de fotbalist şi de arbitru pe gazon. Arbitrii adevăraţi aşa conduc jocul, după adevărul din teren. Până la urmă, n-a fost un meci dur şi nici nesportiv care să impună 14 galbene şi două roşii. Cu excepţia a vreo două-trei faze în care se impunea avertizarea – poate chiar doar verbală –, arbitrul nu avea ce să caute prin buzunare. Când nu ştii să te impui altfel, ca orice pedagog prost, dai pedepse, adică scoţi repede cartonaşele, fragmentezi jocul, sporeşti nervii şi ajungi să-i împingi pe jucători să se încaiere la sfârşitul meciului. Rapid are o echipă excelentă şi joacă un fotbal încântător. Dinamo şi-a depăşit condiţia de echipă medio­cră – 5-6 jucători de-acolo nu au nicio treabă cu fotbalul de performanţă – graţie talentului lui Andrei Cristea şi a plusului de ordine pe care l-a adus în apărare tânărul Dragoş Grigore. În rest, nimic!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul