Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un destin care contează

        Adrian G. Romila

Aparent, suntem suprasaturaţi de memorialistica autohton-soljeniţiană, care de mult, zice-se, a încetat a ne mai dezvălui vreun secret. După 1989, acest gen literar a fost făcut celebru de foarte mulţi dintre autorii care au trăit cu vârf şi îndesat „poveştile” pe care le-au trecut pe hârtie. Nicolae Steinhardt, Ion Ioanid, Ion Ianolide, Dimitrie Bejan ar fi doar câţiva dintre ei. Dar, dacă e-adevărat că ştim foarte multe, acum, despre ororile închisorilor comuniste, astfel încât nimic nu ne mai miră, la fel de adevărat e că mărturiile noi nu strică deloc. Saturaţia, în acest etaj al memoriei noastre colective, nu trebuie să-şi aibă locul, pentru ca să putem strânge cât mai multe „poveşti adevărate” din care să învăţăm ce preţ are demnitatea umană şi, mai ales, ce nu trebuie să repetăm. Pentru acestea niciodată nu e nici prea târziu, nici prea mult.


De curând, a apărut o carte care completează fericit panoplia vastă a mărturiilor despre închisorile comuniste româneşti: Vărul Alexandru şi alte povestiri adevărate (Humanitas, 2008). Autorul, Adrian Oprescu, un necunoscut, cel puţin până la mărturia de faţă, a fost unul din mulţimea de tineri studenţi (el era la Academia Comercială) cărora un regim criminal le-a curmat, temporar, curgerea firească a destinului. În octombrie 1949 a fost arestat (vorbise ce nu trebuia pe holurile facultăţii), i se înscenează un proces politic şi e condamnat la doi ani de închisoare. Execută o parte la Craiova şi alta la Canal. Eliberat în 1951, supravieţuieşte în domiciliu forţat la Caracal, apoi se stabileşte legal la Bucureşti, în 1956. Termină la fără frecvenţă Facultatea de Drept şi caută cu orice preţ să evadeze din ţara transformată într-o uriaşă închisoare. În 1974, la 45 de ani, reuşeşte să-şi împlinească visul: părăseşte România şi se stabileşte la Paris, unde, după doi ani, îşi aduce şi soţia şi copilul. La bătrâneţe (78 de ani), după o viaţă care recuperase, într-un fel, libertăţile pierdute în ţara natală, îi trimite vărului său, Gabriel Liiceanu, pe mail, textul mărturiei sale, cu gândul unei publicări. Şi încercarea are rezultat. Vărul de acasă, editor important şi el însuşi un nume în cultura patriei uitate, reticent, la început (o recunoaşte), fascinat pe urmă îi publică textul, prefaţându-l consistent. Şi nu a greşit, pentru că realmente „povestirile adevărate” ale lui Adrian Oprescu se citesc pe nerăsuflate, făcându-te să te miri încă o dată de paradoxul literaturii, fie ea non-ficţională: autorii cu o singură carte îţi pot trezi, uneori, emoţii estetice mai puternice decât cei consacraţi. O lectură singulară, aşadar, din toate punctele de vedere.


Până la un punct, cartea lui Adrian Oprescu vorbeşte despre realităţi pe care le-am mai întâlnit în literatura de gen: absurditatea lumii româneşti intrate în sfera stalinismului, după război, anchetele brutale, procesele-mascaradă, turnătoriile, figurile torţionarilor şi ale victimelor, viaţa de celulă, munca istovitoare la Canal. Ceea ce impresionează însă e decupajul scenelor memorabile, doar a acelora care pot constitui, într-adevăr, o poveste cu efect. Cele mai multe reconstituie o lume desprinsă, parcă, dintr-un film despre căderea din Paradis, o cădere care-şi experimentează toate posibilităţile descensionale. Primele (reunite sub titlul Colţul meu de rai) se referă la copilăria fericită petrecută lângă Caracal, în uriaşa casă a bunicului din satul Cezieni. Frumuseţea morală a unor oameni se va întipări pentru totdeauna în sufletul copilului răsfăţat de viaţa în prisacă şi în livadă, printre păuni şi cai, cu amintirea parfumată a feliilor de pepene galben şi a fragilor reci, unşi cu miere. Înfruntarea dintre armăsarul Vifor şi lupii hămesiţi va face parte din panoplia sublimă a imaginilor cu care personajul va coborî în locul răului absolut, în temniţele comuniste. Următoarele scene vor purta chiar acest titlu: Căderea în infern. Ele ocupă cel mai mult spaţiu în cartea lui Adrian Oprescu şi reconfirmă prin dramatismul lor dimensiunea antiumană a regimului totalitar. Citim încrâncenaţi despre o mulţime de lucruri aproape incredibile: despre închiderile în carcere strâmte, cu gheaţă pe jos, despre paznici care fac binele în ascuns, despre chinurile deţinuţilor de a-şi ucide timpul (unul dintre ei sculptează cu un ac şi cu un ciob de sticlă, dintr-un os găsit pe jos, o minusculă troiţă; altul face planuri inginereşti pentru tot felul de maşinării), despre transportul la Canal în vagoane ca nişte cutii de fier, pe o căldură ucigătoare, despre lucrul istovitor la lopată şi la şinele de cale ferată, despre nopţile dobrogene bântuite de vânturi, de praf şi de ger (e memorabilă scena în care deţinuţii le iau paşnic armele soldaţilor ameninţaţi de îngheţ şi le înapoiază fără să-i fi văzut cineva, după ce s-au putut întoarce în barăci), despre întâlnirile dintre „politici” şi cei „de drept comun”. Un copil dormind în poala unui deţinut sau un deţinut care se aruncă în hazna ca să scape de urmăritori constituie extremele care delimitează o existenţă unde inocenţa şi abjecţia sunt complementare. Prin această lume dantescă trec, uneori, ca nişte umbre, şi personaje istorice (Lucreţiu Pătrăşcanu, Corneliu Coposu), arătându-ne cât de „dreaptă” e „vigilenţa” criminală a regimului.


La toate acestea contribuie şi scriitura tăioasă, documentară, care mizează pe desenul detaliului concret şi pe eliminarea programatică a oricărei tendinţe spre vreo posibilă mistică a suferinţei. Textul cărţii e o mărturie exactă, golită de lirism şi colorată cu uriaşe cantităţi de pitoresc şi de umor. Deşi, s-o recunoaştem, niciodată pericolul patetismului nu va pândi o astfel de experienţă. Dar, dacă albul documentar al scriiturii nu ar putea trimite la literatură, o face, în schimb, impulsul originar, descoperit la sfârşitul cărţii: „Ooo, sigur că ar mai fi şi alte poveşti de povestit, şi toate adevărate, multe chiar din perioada în care mi-am recăpătat libertatea deplină, după ce, reuşind să-mi pun coada pe spinare, am ajuns la Paris. Dar mi-ar mai trebui o bătrâneţe ca să le scriu pe toate. Mai ales că o fac cu un singur deget, pe minunatul meu laptop pe care, astă-vară, mi l-a dăruit fiul meu”. Am bănui că-i vorba despre o stratagemă post-modernistă, dacă n-am fi aflat de la prefaţator că autorul nu a avut nimic de-a face vreodată cu literatura şi dacă n-am crede în sinceritatea goală a plăcerii rememorării. Şi, oare, statul la foc, toamna, într-un apartament parizian, cu un pahar de vin rubiniu în faţă, cu sentimentul unei alunecări în amintire, nu tot la literatură trimite?


Cartea lui Adrian Oprescu vorbeşte despre un destin familiar celor de dincolo de fosta Cortină de Fier, dar despre un destin care, ca şi toate celelalte, a contat. Şi contează.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul