Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Întoarcerea la poezie

        Gabriel Rusu

Trec mereu mai grăbit pe lângă alţii. Îmi petrec destinul sforţându-mă să imit, să egalez, să depăşesc succesul social al concetăţenilor mei contemporani care acumulează simboluri ale averii şi nu cern înţelesurile avuţiei. Viaţa mi-o ating de ale celorlalţi numai ca să obţin, niciodată ca să dăruiesc. Şi, văzându-mă astfel în oglindă, într-o bună, într-adevăr bună, zi, mi-am dat seama că întoarcerea la poezie este singurul tratament cosmo-etic-şi-estetic în stare să mă facă să re-exist ca la mine acasă în lumea largă a semnificativului. Cred că, indiferent de cât de puţini oameni citesc încă poezie (poate doar unul), atâta vreme cât măcar puţini oameni (poate doar unul) persistă în a scrie poezie este bine, asta înseamnă că nu ne-am tâmpit definitiv ca specie. O încercare de a ne întoarce pe toţi/mulţi/câţiva spre poezie face Şerban Codrin în Baladierul (Editura Helis, 2007), tentativă ambiţioasă şi amplă cât o cruciadă de a transcrie în dulcele stil clasic jurnalul unei vieţuiri. Volumul, de dimensiunile impozante ale unui roman zdravăn (431 de pagini de versuri), alătură balade şi sonete, două forme de lirică demult şi definitiv acreditate de istoria literaturii. Şerban Codrin, poet de suflu lung biografic şi bibliografic, face un pariu riscant: cum că moda trece, însă modelele rămân, iar identitatea sentimentală şi intelectuală a unui om de sfârşit de secol XX şi început de secol XXI poate fi conţinută şi exprimată adevărat şi de prozodii cu parfumul zăpezilor de altădată. Şi câştigă pariul.


Încă de la o ochire repede asupra sumarului, este evident că poetul provoacă mintea cititorului la descifrări de tâlcuri care mai de care mai secretoase. Mai întâi, cartea cuprinde şapte cicluri, patru de balade şi trei de sonete, cicluri întreţesute ca şi cum ar configura o pânză a facerii de sine. Apoi, baladele din cele patru cicluri (15+15+15+21) sunt în număr de 66, iar sonetele din cele trei cicluri (100+100+100) sunt în număr de 300, ceea ce ne duce la 366 de poeme, câte unul pentru fiecare zi dintr-un an în care ne-am întoarce la poezie ca să ne regăsim pe noi înşine. În cele din urmă, balade şi sonete laolaltă pornesc de la un aspect al prezentului palpabil, relatat mai mult sau mai puţin eliptic, şi zvâcnesc iute în trimiteri culturale de o mare diversitate, de la pictură şi filosofie la mitologie şi morală. Înţelegi istoria numai în măsura în care ţi-o povesteşti: „Iată-o dugheană-atât de nefirească,/ Încât, de-o scotoceşti prin ascunzişuri,/ Mici vechituri găseşti, şi mărunţişuri/ Bine dispuse să se dăruiască./ E-o strachină-a lui Lucifer, pe lângă/ O pană smulsă din aripa stângă./ Un scump medalion umplut cu praful,/ De când, la plajă, Eva-n pielea goală/ Cu îngerii îşi scutura cearşaful,/ Atrage curioşi, dar din greşeală. // Atârnă-ntr-un cuier scaieţi pe straie / Şi-o zdrenţuită, galbenă cunună,/ Din vremea când, nebun, urla-n furtună/ Regele Lear încoronat cu paie./ Firul gândirii tors de Don Quijote / S-a-nfăşurat pe şapte papiote./ Uscată pe-undeva, printre tejghele,/ O pată roşie, nu de cerneală,/ Pe-un Pact semnat cu Herr Mefistofele/ Atrage curioşi, dar din greşeală. // Mai nimereşti vreunul din bănuţii / Lui Iuda, spionaţi de-o cucuvaie,/ Ligheanul lui Pilat cu-apă de ploaie,/ Vechi steaguri afumate-n revoluţii. / Ca-ntr-o băltoacă, sfârâind, făclia/ Lui Prometeu îşi stinge frenezia/ Şi, putregai, gogeşte prin unghere./ Lampa lui Ilici fără poleială, /În cioburi, meditând la decădere/ Atrage curioşi, dar din greşeală.// Ciocane strâmbe, seceri boante, strasuri,/ Harpoane rupte-n Moby Dick şi ceasuri / Stricate ori căzute în ispită/ Zac pleaşcă-ntr-o vitrină estivală,/ Ci mai cu seamă firma ponosită/ Atrage curioşi, dar din greşeală. ( Balada prăvăliei cu firmă scandalos de ponosită la marginea bazarului ). În balade, deşucheatele vorbe sunt puse a face şotii în stil villonesc. De cealaltă parte, sonetele se revendică a fi dintr-o familie aflată sub semnul galanteriei renascentiste: „C-o nebunie-atroce-a scufundării,/ Buimace fulgere de nelumină/ Îşi zvârcolesc de nu se mai termină/ În moarte fascinaţia pierzării.../ Din prăbuşirea, una pentru toate / Căderile-n infern dintotdeauna,/ De nicăieri un orologiu bate/ Secundele, pe toate pentru una, / Când nebulos renaşti din agonie... / În ochii-ntredeschişi cu-acea mirare/ De-eternă reîntoarcere în mare/ Tăcere
şi-inocenţă reînvie... // N-aprindem lampa, obosiţi de-o joacă/ Şi împăcare paradisiacă... ( 197). Retorica trimite, ca şi titlul cărţii, la un petrarchism care traversează, întotdeauna seducător, epocile. Pe alocuri, misterul firii se revelează într-un detaliu: „Stăm cu picioarele pe şanţ şi-mi trece/ O muscă, bâzâind, pe la ureche. /Asupra altora de tot zevzece /O mânecă ridic, de haină veche./ Ne luăm cu vorba despre viaţă, moarte,/ Nu mi-am plătit impozitul pe vacă, /N-am de-o cămaşă, ca tot omul, parte,/ Iar pâinea-n câmp e-amară şi săracă./ Cu plete îndestul de lungi şi groase,/ El dă din cap, mă-ascultă şi-nţelege./ În preajmă-a rai de mărăcini miroase/ Şi surâzând, un fir de iarbă-alege,// Când podul palmei-i văd străpuns de-o rană/
Şi-ascunsă troiţă în buruiană... (320). Relatarea devine metaforă.

Pentru Şerban Codrin, poezia înseamnă metamorfoză. Se schimbă la faţă trăitul de unul singur. Realul personal reverberează în imaginarul colectiv.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul