Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Adam J. Sorkin în dialog cu Irina Grigorescu Pană

        Adam J. Sorkin

Adam J. Sorkin„Traducerea – o boală pentru care nu există vindecare“


 


Profesor la Departamentul de engleză, Universitatea de stat Penn Brandywine, S.U.A., Adam J. Sorkin a participat în România la programele Fulbright în 1981 şi 1989 şi a fost invitat adesea la importante manifestări culturale din Bucureşti şi din provincie.  În semn de recunoaştere a impresionantelor sale realizari în domeniul criticii de specialitate şi al traducerilor din română în engleză, lui Adam Sorkin i s-au decernat, în decursul carierei sale de profesor, critic şi traducător, distincţii şi premii de la fundaţii prestigioase: Irex, Rockefeller, Societatea de poezie din Marea Britanie, Fundaţia Soros, Fundaţia de poezie Witter Bynner, Institutul Cultural Român, Uniunea Scriitorilor din România. Adam Sorkin a tradus, editat, prefaţat şi publicat volume de autor şi antologii de poezie română în traducere în S.U.A şi Marea Britanie prin care voci lirice consacrate ale României s-au impus atenţiei publicului şi criticii de specialitate. Marin Sorescu, Daniela Crăsnaru, Liliana Ursu, Marta Petreu, Magda Cârneci, Ioana Ieronim sunt doar câteva din numele autorilor români prezente în cultura de limba engleză datorită traducerilor lui Sorkin.


– Adam, eşti în România de câteva săptămâni. Cu ce prilej de această dată?


– Am fost invitat de Universitatea Bucureşti, Departamentul de engleză de la Facultatea de Limbi Străine, de fapt, de colega şi colaboratoarea mea Lidia Vianu, să lucrez cu studenţii în cadrul programului de masterat, secţia de Traducători. Este a treia oară când predau ca profesor invitat studenţilor universităţii din Bucureşti – mai exact, studenţilor de la secţia de engleză din strada Pitar Moş. Prima oară am fost la Bucureşti demult, în 1980 – atunci am predat un curs de literatură americană, în cadrul programului Fulbright. Apoi în 1989, tot prin programul de schimburi culturale Fulbright, am organizat un curs de compoziţie (“creative writing”), având ca tematică traducerea de poezie.


– Sunt foarte bine cunoscute acum, după decenii de activitate de traducător de poezie română în engleză, publicaţiile tale, premiile prestigioase obţinute în ţară şi în străinătate, participările  la conferinţe şi simpozioane culturale având ca temă poezia română contemporană. Eşti cel mai important şi mai harnic traducător de poezie română din Statele Unite ale Americii (ai fost lăudat şi numit “prodigios” recent, în paginile revistei World Literature Today) şi ai semnat până acum peste treizeci de cărţi de traducere. Totuşi, te rugăm să ne vorbeşti despre tine ca traducator de poezie şi să ne spui ce proiecte ai terminat recent şi, evident, la ce lucrezi acum.


– La întrebarea ta, care este o invitaţie, e uşor şi în acelaşi timp greu de răspuns. Uşor, pentru că e adevărat că am ce spune, dar greu pentru că nu-mi place să-mi fac, cum s-ar chema, reclamă singur. Totuşi, e adevărat că, fără falsă modestie, sunt cel mai activ traducător de poezie română în S.U.A. şi, din 1992, anul când am publicat prima mea carte de traduceri, mi-au apărut treizeci şi una de cărţi şi sunt în curs de apariţie încă şapte. Antologiile cuprind culegeri regionale – poeţi din Cluj, Iaşi, Sibiu şi Republica Moldova – precum şi poezie contemporană, o antologie de gen, poeme în proză şi altele.


– Ce autori români au apărut, cu volume de traducere în engleză, sub semnătura ta? Începem, desigur, cu Marin Sorescu, Mihai Ursachi, Daniela Crăsnaru, Mircea Cărtărescu…


– ... Continuăm cu Liliana Ursu, Saviana Stănescu (care acum scrie în engleză), Virgil Mihaiu, Mariana Marin, Ioana Ieronim, Ioan Flora, Ruxandra Cesereanu, Magda Cârneci, Radu Andriescu – unii dintre aceştia cu mai multe volume. În curs de apariţie am volume de Elena Ştefoi, Petre Stoica, Mihai Gălăţanu şi Carmen Firan.


– Dacă includem pe lista de publicaţii şi poemele apărute în cunoscute reviste de literatură din ţările anglofone…


– Atunci vorbim de peste o sută de nume de poeţi români. Revistele sunt, de pildă, The New Yorker, American Poetry Review, TriQuarterly, Poetry London, Poetry Wales, Poetry Australia, Modern Poetry in Translation. În fine, adevărul e că sunt vreo treizeci de reviste.


– Eşti mai bun cunoscător al poeziei române contemporane decât mulţi români contemporani şi, de fapt, foarte “acasă” în cultura română, şi chiar în România, în Bucureşti. Dar cum a început povestea? Cum a devenit un profesor american de literatură americană traducător de excepţie de poezie română şi – cu un cuvânt la modă acum –  “ambasador al culturii române în lume“?


– Dar ştii foarte bine cum, Irina. Chiar tu eşti  cauza, tu te afli la originea relaţiei mele speciale cu poezia şi cultura română. În primăvara anului 1981 m-ai rugat să arunc o privire asupra traducerilor tale din poeziile unui autor pe care nu l-am menţionat în interviul acesta – Anghel Dumbrăveanu. Am insistat să le citim împreuna în original pentru a le putea înţelege mai bine. Am lucrat împreună în biroul rezervat pentru “lectorul american” în cladirea din Pitar Moş; deasupra biroului trona, îmi amintesc,  un portret standard al lui Ceauşescu, iar eu eram convins că existau pe undeva şi microfoane ascunse. Aşadar, pe scurt, am devenit traducător de poezie  din întâmplare. Şi iată că nu m-am mai desprins de această pasiune: traducerea m-a adus înapoi, undeva, într-o zonă uitată a personalităţii mele, la acel tânăr student care eram de mult şi care dorea să devină poet, nu profesor. Traducerea e cea care m-a găsit pe mine şi, la rândul meu, am descoperit în traducerea de poezie o activitate stimulativă, o răsplată, o sursă minunată de regenerare a personalităţii... Ea înseamnă pentru mine tot ceea ce menţine spiritul activ şi în stare de efervescenţă.


– Aşadar, e vorba de o metamorfoză fericită, de bun augur pentru propria ta creativitate, de trecerea într-o lume nouă, de un mod de a vieţui într-un text pe care-l reinventezi prin traducere.


– E o convertire de care au parte majoritatea traducătorilor: devenim numele absent de pe coperta unei cărţi de poezie – deşi traducătorul e, de fapt, un alter-ego al autorului. Iată  cazul meu: un cititor devine interesat de un poet pentru că ajunge să cunoască puţin limba în care e scrisă poezia, pentru că vrea să citească mai mult, să transmită acea operă în propria sa limbă, pentru că, ajutând un prieten să-şi depăşească momente de cumpănă, se trezeşte că ceva îl cheamă spre traducerea de poezie, până atunci străină. Şi aşa, ca prin farmec, s-a mai ivit pe lume un traducător. De fapt, traducătorii nu se nasc pur şi simplu, cum se spune că ar fi cazul cu poeţii născuţi poeţi. Traducătorii nu pornesc în viaţă cu scopul de a devenit traducători – ei devin traducători pentru că, adesea, simt că vor să re-scrie ceea ce citesc şi le place şi vor să transmită plăcerea, la rândul lor, cititorilor din alt registru lingvistic, cultural. E vorba de un virus al traducerii care se ataşează structurii ADN a traducătorului. Ca majoritatea celor care suferă de “boala traducerii” (o sintagmă luată de la poetul englez din secolul al optsprezecelea John Dryden – şi el “bolnav” de aceeaşi suferinţă) – mi-am luat “boala” asta pentru care nu există vindecare.


– Traducerea de poezie înseamnă, totuşi, generozitate, fler de poet, inspiraţie, afinitate. Cum lucrezi efectiv la aceste volume, Adam?


– Complicată activitate. Colaborez, aproape întotdeauna, cu un scriitor vorbitor nativ de română – adesea însuşi autorul. Eu însumi cunosc româna destul de bine, dar, mai ales, cunosc bine poezia română contemporană, tradiţia culturală şi societatea românească. Mă simt acasă în România, la oraş şi la ţară, în casă sau la plimbare, la piaţă, pe stradă, în tren, autobuz, între prieteni sau între necunoscuţi. Cunosc peisajul românesc, drumurile, locurile frumoase şi pe cele urâte (sau, mai exact, urâţite de neglijenţă), atmosfera de familie şi pe cea din universităţi sau din alte instituţii, ştiu cum sunt bucatele româneşti, gusturile, mirosurile, sunetele, zgomotele, obiceiurile şi înţeleg ce se vorbeşte în România – cele spuse şi nespuse. România e, pentru mine, un peisaj mental, paralel cu cel al poetului al cărui text l-am ales pentru lucru. Uneori traducerea cuvintelor e cea mai uşoară misiune din lume; ceea ce contează şi e mai greu de realizat este învelişul, ţesătura fină a limbii în care este transpus textul original, în care să se recreeze o atmosfera originală, în care să se regăsească ritmurile şi registrele vieţii acelui text original; cultura, obiceiurile, modul de viată, subtextele sociale şi politice, ritualurile, nuanţele de gândire, ironii sau paradoxuri subtile – toate acestea fac parte din opera de traducere şi reprezintă, uneori, obstacole insurmontabile. Eu am trăit în România, am venit aici des, în fiecare an, din 1991 până în 2008 şi asta înseamnă enorm. Am, cred, o viziune asupra ţării, care-mi e sursa de inspiraţie, de încredere.


– Lucrul cu textul pare complex – traducere, rescriere, trădare, totuşi? Să nu uităm de etimologia cuvântului. Pentru mulţi scriitori traducerea e o misiune imposibilă. O traducere reuşită este o operă în sine, care merită respect şi recunoştinţă. Cum îţi reuşeşte? Cum se face că o poezie tradusă pare originală, păstrând fidelitatea faţă de textul original? Sunt secrete pe care ni le poţi divulga?


– Nu pot vorbi despre inspiraţie sau despre acea fuziune mentală, emoţională, intelectuală care intervine întotdeauna în reuşita unei traduceri. Dar voi vorbi despre atenţia, timpul, efortul care intră în ecuaţie. Lucrez cu versiuni prime ale colaboratorilor mei, dar realizarea acelui text final – un dublu în toate sensurile – îmi aparţine, pentru că eu sunt “vorbitorul nativ” şi semnez opţiunile finale. Pun întrebări, consult experţi, mă gândesc la soluţii, recitesc textul original şi meditez la context, scriu nenumărate versiuni, le rescriu, chem. Chem, aştept şi sper în revelaţii – dar, mai ales, lucrez mult. Secretul este munca – perseverenţa, constanţa, răbdarea. O traducere bună nu iese uşor. Ce bine ar fi se existe vreun spray de cumpărat sau vreo pastilă sau vreo doză de vitamina T (de la traducere)!... Din păcate, aşa ceva nu s-a inventat.


În plus, eu nu mă ocup de orice fel de text – nu sunt un traducomat – şi, chiar dacă un text e foarte bun, e nevoie să nimeresc peste un poet cu care am afinităţi. Orice traducere este – până la un punct – infidelă. E ca o piesă muzicală, iar în acest sens un traducător e ca un artist interpret, pentru că, într-adevar, o traducere este o interpretare – personală, evident. Însă erorile traducătorului sunt erori de autor, propriile lui “margini” prin care un text poate fi retransmis, dar făcut totuşi să existe şi în altă limbă, ca un “altul” şi totuşi “acelaşi”.


– Mulţumesc pentru interviu, Adam. Sperăm că vei continua să citeşti şi să iubeşti poezia română  pentru a-i însoţi destinul în lume. Şi că vei fi mereu acasă printre noi, printre studenţii, scriitorii, traducătorii, prietenii noştri...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul