Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un bilanţ de autor

        Gabriel Chifu

Spre sfârşitul anului trecut am publicat un roman. Grafic, volumul arată bine, editura este prestigioasă: aşadar, s-ar zice, am păşit cu dreptul... Până în acest moment am avut cam o duzină de cronici, dacă am numărat bine: una conţinea considerabile rezerve, celelalte, în diverse tonalităţi, erau elogioase. Reacţia mea, citind comentariile respective, nu iese din aşteptări: laudele m-au măgulit, părându-mi-se logice şi meritate, iar criticile nu mi-au picat bine (deşi ştiu pe de rost lecţia: când te expui public trebuie să fii pregătit pentru orice primire...). Lăsând gluma la o parte, apreciez consideraţiile negative care îmi semnalează corect scăderi ale cărţii; mă deranjează doar acele judecăţi de genul: avem de descris un elicopter şi îi reproşăm că nu e submarin – evident că în felul acesta îi găsim o puzderie de defecte şi îl putem face praf şi pulbere! Am primit şi semnale de la cititori neprofesionişti, obişnuiţi (în majoritate oameni tineri, mare lucru!...): prin viu grai, prin mail sau la telefon, aceştia, în inocenţa lor intrinsecă, mi-au comunicat că le-am prilejuit o lectură plăcută, unii şi-au exprimat chiar încântarea. Am privit toate aceste declaraţii de preţuire cu precauţie. Doar în câteva cazuri, când era vorba de persoane foarte apropiate, la care ţin, m-am înduioşat. Un coleg mi-a propus să facă un scenariu după povestea mea, convins că vom da lovitura. N-a fost aşa. Nu s-a lăsat, a scris şi o dramatizare. Aceasta, pro­ba­bil, se va juca undeva, la un teatru condus de un prieten, să vedem ce va ieşi.


La capitolul câştiguri pecuniare calcul e simplu: stau foarte prost. Pentru acest roman, la care am muncit de m-am spetit (cer iertare pentru folosirea acestui verb oarecum brutal şi impudic) fix trei ani de zile n-am primit, deocamdată, niciun ban. Singura recompensă – câteva zeci de exemplare din propria operă, pe care le-am dăruit în dreapta şi-n stânga: ceea ce, pentru o sumedenie de oameni serioşi, pragmatici, care fac bani din ocupaţia lor de îi întorc cu lopata, e de râs, nu?... Mai reprezintă scrisul în condiţiile acestea o meserie care contează cât de cât, în sensul că îţi asigură cât de cât traiul? Nu s-ar spune. Cât despre un câştig indirect, prin premii, de exemplu, iarăşi nu se pune problema: am anunţat public că, atâta timp cât sunt în funcţie la USR, nu concurez la premii, pentru ca nu cumva, prin poziţia mea, să influenţez juriul. Cine cunoaşte cum stau lucrurile ştie că în realitate nu există acest pericol, dar, mă rog, am zis „Hai să suflu-n iaurt!“... Degeaba am suflat, oricât de decent ai încerca să te comporţi, tot ţi se găseşte o vină şi ţi se trece în răboj: cineva (într-un articol care, de altfel, mi-a plăcut prin francheţea opiniilor) punea la zid o revistă (chiar aceasta) fiindcă arătase un interes special romanului meu, ca şi cum a fi secretar la USR exclude posibilitatea de a avea talent literar. (Ŕ propos de funcţii, „secretar“ sună absolut tâmpit şi mărturisesc că nu dau prea multe parale pe funcţia asta şi, în general, pe orice funcţie. Consider că e sub demnitatea oricărui ins care crede în înzestrarea lui să folosească „funcţia“, poziţia socială drept un şperaclu pentru o iluzorie ascensiune literară. Dar recunosc că de obicei se practică asta, aşadar îngrijorarea autorului acelui articol era îndreptăţită.)


În fine, de observat şi că punţile dintre cei care scriem şi cei care ar trebui să ne citească sunt fragile, dacă nu rupte de-a binelea. Cercul celor atraşi de literatură este mic. Existenţa scriitorului, viaţa literară se petrec într-un univers închis, care se re­strânge continuu şi care are legături din ce în ce mai firave cu lumea cea de toate zilele: e un fel de ţarc, ghetou, rezervaţie, seră.


În concluzie, cu ce se alege autorul? Glorie, onoruri – nu, public – nesemnificativ, recunoaştere critică – discutabilă, bani – nu. În această situaţie, la ce bun să mai scrii?!... Ce e de făcut, n-ar fi mai cuminte să depunem armele? Cine e în stare să meargă mai departe?


Ori un nebun şi un grafoman, ori cineva cu o vocaţie puternică, de neclintit. Habar n-am în ce categorie mă înscriu eu, dar constat că nu abandonez: tocmai am început o nouă carte.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul