Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Omul transvizibil şi arta difuză

        Felix Nicolau

Când primul cuvânt peste care dai într-o carte – după subtitlu – este CURAJ!, printat chiar aşa, te ia cu frisoane. Bine, nici titlul+subtitlul nu sunt mai optimiste: Eu(l) Artistul. Viaţa după supravieţuire (cod de bare pentru viitorul monstruos al artei) (Cartea Românească, 2008). Într-un fel sau altul, Bogdan Ghiu vesteşte răposarea artelor printr-o democratizare împinsă până la comerţ.


Depresie, depresie, însă, dacă e să te pui la curent cu cele mai noi teorii occidentale în filozofie şi artă, volumul acesta de eseuri este mult mai util decât orice curs universitar în domeniu. Punctul de plecare este Chant-Âge (Pentru o teorie a şantajului). Erudiţia este şarmantă. Ni se spune că şantaj este un cuvânt atestat pentru prima oară în 1837 şi că provine de la franţuzescul chanter, de unde şi nuanţa argotică „a face pe cineva să cânte”. Imediat se sare de la dicţionar la interpretări sociologice: şantajul cu globalizarea, plus adăugarea contraforţilor bibliografici. Günther Anders discută politica de şantaj care-l obligă pe omul contemporan să se complacă într-o situaţie de şantaj. Prinşi între rate şi nevoi aberante, solfegiem la comandă. Şi, într-adevăr, cum observă şi autorul, în societatea noastră se cântă prea mult. Mai că suntem tentaţi să declarăm supremaţia sunetului în raport cu imaginea. La acest şantaj cu viaţa ni se propune ca soluţie îndemnul lui Peter Sloterdjik din Mânie şi Timp (Zorn und Zeit): „puţină demnitate, puţină dorinţă, foarte hegeliană, cât mai hegeliană, de recunoaştere, puţină mânie, ce naiba!”.


De la cadrul general – nevoia de revoluţie – se trece la consideraţii personale pe tema enunţată. ECLIPSA CRIMA (plătim vizibilul) sau againstinstallation este un capitol de filozofie pură, poietică deci, ca nişte fragmente presocratice. Este partea, să spunem, asumat creativă a cărţii, însă eu prefer jocul conceptual şi teoretic, la care Bogdan Ghiu este magistral. Totuşi, ca reper al acestei filozofări în maxime, reţin o mostră care probabil l-a pus deja pe gânduri pe Leibniz: „Istoria şi spaţiul sunt dovada crimei. Apar prin crimă”.


Omul şantajat cu viaţa este şi un om transvizibil ce practică o cunoaştere cu spatele. Abordarea este pe invers, în dezacord cu o modernitate reciclată, dar consonând cu perspectiva medievală, când unghiul de fugă viza transcendenţa: „Abia pe fond de mortalitate viaţa devine vitalitate”. Transvizibil pentru că „învăţăm să devenim invizibili, transparenţi, ironic, la nimic”. Cu oameni prin care totul trece fără prea mari consecinţe, arta mare nu poate supravieţui. „Viaţa redevine artă măruntă”, constată cu tristeţe autorul, iar eu oarecum mă bucur, inconştient cum sunt, sperând că şi străzile oraşelor noastre vor ieşi din gri, fie şi spre fauvisme în marginea kitschului. Căci în România zona publică este caracterizată de tonuri cenuşii şi de comportamente asemenea: ori ultraconformiste, ori ultramitocăneşti. Mentalitatea românească izolează artisticul în muzee şi în teatre. Cotidianul, însă, trebuie epurat de valenţe neutilitare.


Mai subtil, eseistul insistă pe riscurile suprarevelării în artă, ceea ce el numeşte refelaţie: D. Căci există o „pornografie invizibilă a artei”, reprimată în icoana orientală. Şi atunci se ridică problema Figuranţei în post/neo-nano-panoptism, respectiv „Care vizibilitate? Câte vizibilităţi?”.


Cum poate fi conectată dezbaterea de mai sus cu brusca luare în discuţie a sintagmei „viaţa nudă”, creată de Giorgio Agamben pentru a descrie enclavele de non-drept, spaţii de „excepţionalism juridic” în care nu se mai aplică prevederile contractului social, iar individul este abandonat abuzurilor de putere? La prima vedere, conexiunea este imposibilă. Cu mitică încruntare şi scărpinare occipitală, observăm că „supraputerea în flux continuu” a fost făcută posibilă de către post/neo-nano-panoptismul care „nu mai produce imagini reprezentaţionale, materiale, mimetic recognoscibile, ale umanului”. Imaginea omului, disponibilizată de media, nu mai are nimic în comun cu acel om disponibil – homo universalis et religiosus – pe care-l pro­punea Ion Zubaşcu. Mai curând mă duce gândul la proaspătul disposable man poetizat de Denisa-Mirena Pişcu.


Această „desfigurare (artistică) şi desfigurare (tehnologică)” are ca efect apariţia omului „ultrauman”. Care înseamnă cam exact invers de ceea ce ne închipuim noi: locul „corpului fără organe” (Artaud) este luat de corpul aglomerat cu organe şi „accesorii”.


Şi iată, lucru nesperat, dezbaterea se încolăceşte reluând dihotomia artă măruntă-artă masivă. Elitism avangardist, experiment fără limite sau artă difuză, înţeleasă ca entertainment, aşa cum se întâmplă în postmodernitate? Somatizarea, corporalizarea tehnologiei ţinea de o patologie a „individualismului de masă”. Gândirea oximoronică a lui Bogdan Ghiu are resurse terminologice inepuizabile când se aplică la imperceptibilitatea favorizată de tehnologiile media şi la hiperceptibilitatea produsă de „conectivitatea şi portabilitatea contemporane”.


Ideea pentru care luptă această demonstraţie construită din deducţii, supoziţii şi constatări este reumanizarea umanului prin artă. O artă care să nu fetişizeze antropomorficul, infidelă figurii la modul general.

Şi acum urmează clişeul cu: câte ar mai fi de spus despre această carte dacă spaţiul mi-ar permite-o. Ceea ce este perfect adevărat! Vitalitatea conceptuală a autorului este zdrobitoare, iar interesul lui pentru ultimele tendinţe în vizualul reflectat în gândire nu poate decât să ne fie de mare folos. Bogdan Ghiu reuneşte informaţia de ultimă dată cu o interpretare acută – ceea ce este o calitate rarisimă pe meleagurile noastre, unde se bârfesc noutăţi, dar foarte puţin se face şi schimb de idei. Noi doar ne lăudăm cu cât am citit, nu prea ştim însă şi de ce am făcut-o.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul