Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Romanul unei drame istorice

        Ştefan Dimitriu

Romanul lui Ion Lazu, „Veneticii” (Editura Ideea Europeană, 2009), este povestea unei familii de basarabeni smulse din rosturile ei de valurile negre şi învolburate ale istoriei. Dar, urmărind destinele unor oameni care vor fi obligaţi de împrejurări să-şi trăiască cea mai mare parte a vieţii lor ca refugiaţi de război, într-o lume ostilizată de noile realităţi social-politice aduse în Patria-Mamă de tancurile sovietice, autorul realizează în acelaşi timp o panoramă vastă şi tulburătoare a societăţii româneşti din cea de-a doua jumătate a veacului XX. Scris cu o mână sigură şi cu un har aparte al evocării, romanul este revelator nu numai sub aspectul mulţimii de evenimente şi de întâmplări aduse în discuţie ori al consistenţei şi al diversităţii personajelor, ci şi prin performanţele sale estetice, care-i prilejuesc cititorului o lectură nu numai instructivă, dar şi deosebit de atractivă. Lumea pe care Ion Lazu ne-o aduce în faţa ochilor este adeseori terifiantă: război, ocupaţie sovietică, teroare de masă, execuţii sumare, fuga disperată din calea inamicului, trenurile luate cu asalt de refugiaţi (veritabile iaduri pe roţi), foamete, boală, groaza zilei de mâine. Dar, peste toate acestea, rămân memorabile atât figura luminoasă a mamei (Vera), puterea ei nemărginită de sacrificiu, inima ei vitează, iar pe de altă parte, bărbăţia şi pragmatismul tatălui (Grigore), adaptabilitatea lui la realităţile aspre ale refugiului de-o viaţă, înfruntarea cu demnitate a statutului de venetic. El nu se va da în lături de la nicio muncă, oricât de inconfortabilă (cărăuşie, mic negoţ, lucrător în industria de mezeluri etc.), născocind în permanenţă cele mai felurite mijloace pentru a asigura hrana şi un acoperiş deasupra capului pentru fami­lia sa numeroasă. Însă nu va accepta să devină informator al Securităţii, cu toate riscurile ce decurgeau de aici, cel mai însemnat fiind acela de a fi expediat, împreună cu întreaga familie, în Moldova sovietică şi de-acolo, mai mult ca sigur, în Siberia, ca trădători de ţară.


Din acest punct de vedere, al statutului social de venetici, pentru familia de basarabeni refugiată pe malul Oltului, în împrejurimile Slatinei, la peste o mie de kilometri de vatra lor, de obârşia lor, starea de război nu se va încheia niciodată. Este o dramă care, pe cei vârstnici, îi va însoţi până dincolo de mormânt şi care, într-un anumit fel, se va continua şi-n urmaşi. Veneticii nu vor fi niciodată asimilaţi de localnici, tot aşa cum nici ei nu se vor simţi vreodată acasă printre aceşti oameni. Urmărind în toate nuanţele ei semnificative animozitatea dintre cele două lumi – a veneticilor şi a băştinaşilor –, Ion Lazu realizează pagini de o mare adâncime psihologică. Familia de basarabeni refugiată în Ţară din calea prăpădului sovietic nu-şi va uita nicio clipă originile, tradiţiile, locurile natale, întâmplările de demult, trăind parcă tot timpul într-un fel de provizorat, în ritmurile şi cu obiceiurile de-acasă, deşi posibilitatea unei reîntoarceri la vatra strămoşească este nu numai imposibilă, dar, în condiţiile date, chiar înspăimântătoare. În acelaşi timp, cu rare excepţii, localnicii îi percep pe basarabeni ca pe un corp străin, la care privesc dacă nu întotdeauna cu ostilitate, atunci măcar cu indiferenţă. Şi nu numai cei mari, dar şi copiii au conştiinţa de venetici. De aici, o anumită sfială a întregii familii, o anumită inaderenţă la viaţa colectivităţii, un anumit fel ciudat de a fi, o anumită mutilare sufle­tească. Astfel, pentru a nu bate la ochi şi a amplifica ostilitatea celorlalţi, bucuriile vor fi trăite cu surdină, iar necazurile (alungarea dintr-o casă în alta, furtul cailor etc.) şi nenorocirile ce nu se mai sfârşesc (moartea fiului cel mare, detenţia cumnatului, moartea socrului) – înghiţite în taină, în dialoguri cu Dumnezeu-Tatăl, o dată cu lacrimile. În această privinţă, bocetul mamei, la căpătâiul fiului de 12 ani mort de meningită, are ceva de tragedie antică: „Vai mie, la ce mi-a folosit că am fugit din faţa frontului o mie de kilometri... (...) la ce mi-a folosit, Doamne, că n-am luat dumicat în gură până nu i-am ştiut pe ei sătui, că l-am pus totdeauna înaintea mea şi nu ca pe primul meu copil, ci ca pe primul copil al lumii... (...) prea mulţi îngeri aduni, Doamne, acolo sus, pe când aici, jos, ne înghesuie ticăloşii... (...) De ce alerg ne­buneşte? La ai mei, acasă... să-i spun lui Grigore că trebuie să ne pregătim de înmormântare, să-l coborâm din viaţă în fundul pământului întunecat... ca pe o stană rece, ca pe un trunchi uscat... Ţărână deasupra şi să netezim locul, să nu se cunoască unde am zăvorât voioşia şi râsetele... şi cicorile ochilor lui să le soarbă ţărâna...”.


În timpul prezent al povestirii, atmosfera este mai tot timpul tensionată, de îngrijorare, de neîmplinire, de teamă. Lumina şi împăcarea vin de undeva din urmă, din viaţa trăită cândva, din „timpurile normale”, din amintirea satului de pe malul Nistrului. Astfel, evocarea climatului basaraben de viaţă de dinainte de război îi oferă lui Ion Lazu prilejul de a ne delecta cu pagini memorabile, încărcate de o inefabilă poezie. Această viaţă, retrăită mereu şi mereu, este de altfel oxigenul care revigorează în permanenţă sângele veneticilor, reîmprospătându-le forţele şi reînnoindu-le speranţele.


În cea de a doua parte, romanul devine în mod explicit autobiografic, atât prin intercalarea unor pagini de jurnal intim ale autorului, cât şi prin asumarea calităţii sale de fiu, frate, soţ ori tată (biologic) al personajelor cărţii. După o scurtă acomodare, cititorul acceptă cu uşurinţă şi această nouă convenţie literară, beneficiind apoi de noi pagini măiastre, când profund evocatoare ale vieţii din timpul şi de dinaintea războiului, când de o actualitate imediată şi adeseori bulversantă a României de după re­voluţie. În acest fel, eroii principali ai romanului – mama Vera (care se simte la fel de înstrăinată în apartamentul fiului din Bucureşti, ca şi-n căsuţa din satul oltenesc de adopţiune) şi tatăl Grigore (care, la peste 80 de ani, înjunghie singur porcul de-o sută de kilograme) – sunt analizaţi şi psihanalizaţi până-n cele din urmă clipe ale vieţii lor de venetici, ce-şi dorm acum somnul de veci în pământ străin.  

Atât prin subiectul său, de un dramatism incontestabil, cât şi prin frumuseţea, profunzimea şi autenticitatea scriiturii, romanul lui Ion Lazu se dovedeşte a fi o carte de pus pe raftul întâi al oricărei biblioteci. 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul