Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De vorbă cu scriitorii (V)

        Alexandru George

Sunt aproape douăzeci de ani de zile de când încerc să atrag atenţia asupra unui fenomen pe care l-au trăit mai toţi contemporanii mei şi despre care nu crezusem iniţial că mai poate fi discuţie: catastrofa survenită asupra ţării şi culturii noastre odată cu instaurarea comunismului adus de ocupaţia sovietică. Referinţele mele, mai ales din domeniul literaturii, sunt  ale unui spirit neliniştit care a prevăzut clar ce se va petrece şi priveşte acum, în regim de libertate, ce se întâmplă: crima e făcută uitată, realitatea crudă e „interpretată“ şi, pentru că nenorocirea n-a putut fi absolută, precum voise proiectul iniţiat la Kremlin, se enumeră cele câteva cărţi „bune“ în mormanul de infamă maculatură şi în comentariile pe marginea ei, încercându-se a se înjgheba un tablou cât mai onorabil făcut din petice şi dominat de deşeuri.


Recuperarea literaturii noastre din acei ani, din ţară şi din diaspora, de la suprafaţă şi din substraturi sau temniţe e o treabă a conştiinţei estetice, care, chiar la oamenii obişnuiţi, acţionează instinctiv; nimeni nu citeşte o carte plicticoasă pentru că autorul a fost un erou al rezistenţei împotriva comunismului, nici nu aruncă o capodoperă sau măcar o carte amuzantă când află că autorul a fost comandant legionar sau a participat cu pistolul şi cu ranga la masacrele de la Jilava sau la cutare program la fel de reprobabil. Numai că istoria literară nu se poate face astfel, la modul „purist“, făcând abstracţie de factorul politic care joacă un rol imens şi specific în toată mişcarea noastră culturală de la 1821 încoace, chiar şi în perioadele de „linişte“. Istoria românilor (pe care au făcut-o păturile superioare, mai avute şi totdeauna culte) a fost un continuu reformism îndrăzneţ sau un fel revoluţie cu reformism îndrăzneţ sau un fel de revoluţie cu repetiţie. Doar momentul 1918 pare a deschide o perioadă de linişte şi de aşezare, care, însă, s-a dovedit înşelătoare; a fost o epocă la fel de frământată şi bântuită de factori exteriori fenomenului cultural; dar a fost o epocă de eliberare de obsesia problemelor urgente de ordin al politicii externe, soluţiile lor fiind pur defensive.


Pe la mijlocul anilor ’30, toată această iluzie intră în criză sub ameninţarea forţelor revanşarde URSS şi Germania hitleristă care, direct sub masca internaţionalismului  pacifist, cer anularea Tratatului de la Versailles şi obligă ţara noastră la o schimbare de atitudine şi la instaurarea unor regimuri forte: dictatura regală în 1938, alunecarea spre un regim totalitar, soluţia unui „stat naţional-legionar“, apoi o dictatură cu caracter personal sub Antonescu (1941), războiul, catastrofa alianţei cu Germania, ocupaţia sovietică (1944) şi, din anul următor, tragicul proces al pierderii independenţei şi anexarea României la „lagărul socialist“. Deceniul acela (1938-1947), singurul care-şi poate revendica acest titlu, căci este singurul în literatura noastră clar determinat calendaristic, prezintă cea mai tulbure şi mai dramatică perioadă din literatura noastră, iar încheierea lui tragică va constitui un motiv de nostalgie şi regrete pentru tot ce s-a întâmplat atunci într-un climat agonic, dar mai ales pentru speranţele deşarte, dezminţite până la urmă.


Ceea ce a fost comunismul se ştie, deşi nici aceasta nu este recunoscut făţiş: se încearcă prin tot felul de sofisme să i se atenueze răul, spiritul retrograd şi destructiv, semnalând rarele excepţii de realizări şi ascunzându-se felul în care au izbutit să iasă la lumină. Desigur că noi, astăzi, nu reţinem decât pe cele cu adevărat „bune“, dar istoria literară nu poate fi un catalog de excepţie, fără a le da ca atare. În fond, e vorba de cam o treime din înreaga istorie a literaturii noastre „modernă“, care nu poate fi evacuată din memoria cetăţenilor români, aşa cum nu e exclus să se întâmple cu anumite perioade din literaturile altor popoare, cu o vechime aproape milenară.


Cum are trebui să se procedeze? Izolându-se perioada comunistă, asemeni unei paranteze scoase în afara normalităţii? Dar în paralel cu literatura sau recunoscută şi neverificată care, când a apărut, a schimbat fără voia autorităţilor faţa literaturii în comunism: V. Voiculescu şi L. Blaga, I. Vinea şi Constant Tonegaru, iar, mai târziu A. E. Baconsky şi Leonid Dimov. Oare cum procedează istoriografii literari germani cu literatura din R.D.G? Inte­grând-o într-un tot sau oferind-o într-o secţiune aparte?


După cum am tot spus în comentariile  mele, în cele patru decenii de comunism, la noi a apărut o literatură foarte diversă şi care s-a propus observaţiei şi evaluării din motive mult mai influenţate de conjunctură. „Revizuirile“ care s-au operat şi în cadrul ei, chiar dacă nu li s-a spus aşa, au fost reale şi, uneori, radicale, nu au urmat un proces lăuntric, ci unul determinat sau favorizat de factorul politic, ceea ce-i anulează multe din efecte. Or, niciodată nu s-a întâmplat în trecut aşa ceva;  şi atunci s-au comis nedreptăţi ori se constată omisiuni pe tabelul valorilor: Istoria lui E. Lovinescu sau cea a lui G. Călinescu le atestă, cu atât mai mult cea a lui D. Murăraşu; noi nu posedăm o Istorie standard, nici măcar pentru trecutul mai îndepărtat, ci doar foarte onorabile opere provizorii, cum e  Istoria literaturii române vechi a lui N. Cartojan sau cursurile litografiate şi numai parţial tipărite ale lui D. Popovici.


Şi situaţia trebuie recunoscută şi grabnic schimbată, deoarece în clipa de faţă opinia critică şi, mai larg, educaţia estetică sunt făcute mai ales prin şcoală. E un fapt nou determinat de autoritarismul predominant peste tot în comunism, spre deosebire de largile dezbateri bazate pe libertatea totală de opinie, care au caracterizat era liberalis­mu­lui de până în 1947-1948. Critica de atunci era mai ales gazetărească, foiletonis­tică, ireverenţioasă până la insolenţă şi chiar universitarii n-o dispreţuiau, istoriile s-au elaborat mai la urmă.


Comuniştii au venit cu ideea manualului unic, normativ şi  indiscutabil care bântuie şi acum ca o fantasmă minţile tuturor blocaţilor, încuiaţilor, nostalgicilor care vor să aplice realităţii actuale, dinamice până la haotic, modelele „bune“ de pe vremea  ucazurilor de partid, care mai ales erau eficiente,  adică îi serveau mai bine pe cei care îi enunţau. Regimul comunist a fost unul tiranic şi criminal, dar mai ales a fost aberant şi, astfel, a lăsat fără voie să pătrundă şi în domeniul nostru adevărul măcar pe jumătate şi cu titlu de excepţie. Slujitorii regimului de primă oră, de la Paul Georgescu, Ov.S. Crohmălniceanu, la D. Micu, G. Munteanu, M. Gafiţa ori Savin Bratu erau  nişte duplicitari care mai şi „greşeau“ regăsind din când în când normalitatea şi, deşi erau drastic chemaţi la ordine, mai strecurau unele mici erezii. Ceea ce a făcut cu putinţă liberalizarea admisă de partid prin anii ’60, când ei au devenit factori activi de primă mână, ajutând hotărâtor pe tineri uneori în faza debutului şi pe „clasici“ cu studii rapid elaborate şi prefeţe în cazul unor reeditări.


Timp de aproape două decenii, până pe la mijlocul anilor ’60, câteva cărţi ce pot fi reeditate, rezultat al dezgheţului de după moartea lui Stalin, nici un studiu de istorie literară, nici o monografie care ar merita să fie reeditată, nici o ediţie de scriitori care să nu aibă „probleme“, să nu se înfăţişeze cu sumarul incomplet şi cu fraze „croşetate“ – termen nou apărut în munca editorială, semnificând un anumit tip de cenzură (tăiere) care nu exista înainte.  Colecţii de documente sau de scrisori primate sau expediate de cei mai importanţi scriitori sunt literalmente jumulite pentru că evocă personaje indezirabile, fapte ce trebuie ascunse sau, pur şi simplu, pentru că rudele celor în cauză nu vor să lase să se publice unele adevăruri, fără de care nu se pot explica momente decisive din biografia lor.


S-a publicat totuşi imens, s-au comentat  cu abilitate documente prohibite, dar tot mai e foarte mult de făcut. Eu mă erijez în judecător al insuficienţei istoriografiei româneşti din timpul comunismului, pentru că ar fi greşit, ea fiind indusă în eroare, dar nu pot lăsa să treacă necomentată vinovăţia celor care acum blochează din diferite motive, nu doar din inerţie, un proces pe care tocmai ei erau chemaţi să-l întreprindă şi să-l încurajeze.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul