Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cum se construieşte şi ce mai înseamnă. Cariera pedagogică?

        Corneliu Vasile

Atât universitatea, cât şi noţiunea de cultură au evoluat, astăzi diferenţele faţă de perioada antedecembristă fiind semnificative. Dacă mai adăugăm un nou termen de comparaţie, universitatea şi cultura ţărilor fondatoare ale Uniunii Europene, vom vedea la ce distanţă suntem azi, şi una, şi de cealaltă.


Cursurile universitare erau urmate de cei cu înclinaţii, dar şi curaj de a intra în competiţia examenelor de admitere, într-o ţară unde şcoala profesională, calificarea la locul de muncă, munca brută/ brutală, practica pe şantierele prăfuite (ca să nu mai vorbim de „munca” politică, a activiştilor) erau recomandate tineretului. Mă refer la perioada când încetase prigoana împotriva „duşmanilor de clasă”, chiaburilor, intelectualilor, dar şi eu am prins vremea când, la admiterea în liceu, erau admişi 75% copii de muncitori şi activişti, restul copii de ţărani colectivişti şi numai 2% copii de cadre didactice şi alţi intelectuali. La facultate, în vremea relativei liberalizări (aproximativ 1964-1971), am fost, la Literele bucureştene, cu puţin sub o mie de candidaţi pe o sută cincizeci şi trei de locuri, la zi. Respinşii mai aveau o şansă, cursurile fără frec­venţă, nu de cinci, ci de şase ani, care erau şi sunt echivalente. Mai rău a fost până prin 1967 de absolvenţii cursurilor de zi, pentru că regimul, care măturase, în 1948, o mare parte dintre dascălii nealiniaţi şi opozanţi, hotărâse rezervarea posturilor pentru studenţii la fără frecvenţă, reducând astfel drastic numărul catedrelor pe care ar fi putut să le ocupe cei de la zi. Şi în 1970, când am absolvit facultatea, posturile din oraşe erau inexistente (puteam să iau un singur post într-un oraş, la o şcoală cu limba de predare maghiară, pe care nu o cunoşteam), iar absolvenţilor care desfăşuraseră activitate politică li se acordau din oficiu 50 de sutimi la media finală, cu care participau la „repartiţia guvernamentală”/pe ţară.Aşa că în mediul rural, la naveta bugetivoră şi energivoră şi cronofagă am mers cei mai mulţi, că de aia ne făcuserăm profesori, ca să ridicăm cultura (inclusiv agricolă, în lungi perioade de cules porumbul cu elevii) a poporului.


Intrarea în serviciul educaţiei coincidea cu ruperea legăturilor cu centrele  universitare şi culturale, cu teatrele, bi­bliotecile, cinematografele. Rămânea ceea ce studentul prinsese de la marii profesori, scriitori şi autori de manuale, tratate  şi dicţionare, dintre care i-am avut ca dascăli pe Şerban Cioculescu, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Paul Cornea, Theodor Hristea, George Munteanu, Alexandru Piru, Eugen Simion. În schimb, absolventul se lovea de duritatea regimului opresor, care îl ţintuise într-un mediu străin, nedorit, prin toate mijloacele: nu organiza, ani la rând, concursuri pentru transferare, interzicea, prin lege, intrarea în oraşe („oraşe închise” pentru români, în  ţara lor), aplica o lege contrară Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, (semnată şi de România),  pentru  eternizarea „legării de glie”, prin aplicarea domiciliului obligatoriu (cu tăierea alocaţiei pentru copii, interzicerea dreptului la abonament pe mijloacele de transport în comun, dar mai ales urmărind inter­zicerea speranţei profesorului că va putea vreodată să se transfere acasă sau/şi într-un oraş cu apă curentă, apă caldă, gaze, biblioteci, teatre). Aplicarea legii nr. 22/1981 a scos la iveală uscăturile din şcoli, adică au scăpat de aplicarea domiciliului obligatoriu, chiar s-au mutat în oraşe ori în alte domenii cei  „aleşi” prin şpagă, nepotism de partid sau legături cu poliţia secretă. Dintre ceilalţi s-au ales „clienţii” care îşi găsesc  astăzi dosare de urmărire informativă la CNSAS. Totuşi, profesorii care au răbdat teroarea politică a directorilor numiţi şi a primarilor „care mâncau prune din pălărie, dar telectualii stăteau în faţa lor drepţi”, vicisitudinile programului zilnic, cu plecarea dis-de-dimineaţă, frigul din gări şi trenuri îngheţate, aglomeraţia  din autobuze, cu ţărani năvăliţi la oraş să bea două-cinci beri şi să mânânce zece mici, nesfârşitele sâmbete şi duminici de recoltare a sfeclei de zahăr şi de castrat porumbul, profesorii care au strâns din dinţi şi şi-au dat gradele didactice, au mai urmat o facultate şi, nu în ultimul rând, i-au învăţat pe copiii satului literele, logica, farmecul poeziei, exprimarea dezbă­rată de regionalisme, aceşti profesori au izbândit, în anul 1990, după tergiversări şi deformări legislative ale aceloraşi comunişti din minister, care îşi ziceau fesenişti.La concurenţă, însă, cu activiştii de partid, care îşi descoperisă brusc studiile şi cu suplinitorii fugiţi de la posturi, prin cele trei mijloace arătate mai sus: şpaga, nepoţii partidului şi ochiul şi timpanul.


Astăzi, intrarea la facultate este garantată încă de la susţinerea bacalaureatului, care, într-un mod  absolut original românesc, le-a oferit, în anii trecuţi, deopotrivă chiulangiilor şi celorlalţi, atât subiectele, publicate în culegeri şi pe Internet, cât, mai ales, spre marea lor satisfacţie, rezolvările, apărute în culegeri mintenaş după publicarea subiectelor. Pentru că, doar cu minime excepţii, admiterea în învăţământul superior se face pe bază de dosar, cu notele din timpul liceului şi bacalaureatului. Numai cine nu vrea nu urmează o facultate, pentru că statul, generos peste poate, asigură pentru toţi elevii locuri la liceu, şi pentru toţi absolvenţii de liceu locuri la facultate, ba am auzit că asigură chiar mai multe locuri decât numărul absolvenţilor! Important este cartonul, nicidecum priceperea la ceva concret.


Având o îndelungată experienţă de profesor de română şi engleză, de la nivelurile primar, gimnazial, liceal, până  la colegiul postliceal, inclusiv de inspector şcolar, membru al Comisiei naţionale de limba şi literatura română şi de profesor metodist şi de evaluator la examenele de admitere la liceu/capacitate/ teste naţionale/teze unice  şi de bacalaureat (cu ex­cepţia anului 2006, când, deşi aveam gradul didactic I, mulţi profesori am fost daţi afară din comisii şi înlocuiţi cu debutanţi  fără gradele  cerute de re­gulament, cu persoane uşor de manipulat, ca să acorde  note de 8 şi 9 unor lucrări de nota 4, pentru a demonstra cum a crescut, brusc, nivelul de cunoştinţe al candidaţilor, odată cu rotaţia politică – situaţie prezentată în presă), având această experienţă, sunt uimit de felul cum se poate ajunge azi dascăl.


La specializarea limbi şi literaturi străine, de exemplu, admiterea constă, la o universitate din Capitală, în trei probe scrise, la cele două limbi moderne şi la limba română. La o altă  instituţie similară, se intră pe bază de dosar şi de interviu minimal  la o singură limbă străină. La absolvire au absolut aceleaşi drepturi, dar nu şi aceeaşi pregătire, absolvenţii din cele două universităţi.


 Pentru copiii de bani gata este o lume ideală: plătesc şi obţin orice diplomă doresc, inclusiv universităţile de stat au destule locuri cu taxă, care le asigură, prin învăţământul la distanţă sau cu frecvenţă redusă, aceleaşi drepturi cu absolvenţii de la zi, deşi, pe alocuri, la zi se intră cu probe scrise, iar la distanţă cu dosarul de note, eventual şi acelea cumpărate. Pentru mulţi, studenţia se desfăşoară cam aşa: mă înscriu, mă angajez casieră la supermarket sau şofer la o firmă, trec pe la cursuri de două ori pe an, eventual trimit nişte protofolii luate de pe Internet, cumpăr şi diploma de licenţă/masterat şi, dacă îmi place, mă angajez la o şcoală, dar, ca să fiu titular, trebuie să dau concurs, în fiecare vară. Dobândesc „continuitate” (noţiune comunistă, după părerea mea, mai periculoasă decât hulita „repartiţie guvernamentală”, care era, cu câteva excepţii, în ordinea mediilor, pentru că, acum,  o notă mai mare la concurs este uşor învinsă de o adeverinţă de continuitate). Pentru cititorul nedumerit că nu pomenesc aici de cultură, precizez: empty! Când să mai faci şi cultură? Am aflat că unei asistente care a pretins unui student la distanţă, care dormea cu capul pe pupitru, la cursurile minimale de pregătire dinaintea exa­menelor, să fie atent, acesta i-a răspuns. „Domnişoară, dar eu am plătit!”


Pentru studenţi, spre deosebire de perioada antedecembristă, când bibliotecile universitare erau gratuite, acum sunt cu taxă. Cantinele s-au împuţinat drastic, aşa că părinţii şi studenţii, în special cei de la zi, cară bagaje cu mâncare prin trenuri şi microbuze, dacă nu au autotu­rism personal. Studenţii au de ales, ca să mănânce în oraş, între preţuri mici cu mâncare proastă, sau preţuri foarte mari cu mâncare bună sau acceptabilă.


Pentru cei angajaţi ca profesori, azi se decontează abonamentul de la domiciliu până la şcoală (de la începutul acestui an, situaţia  s-a schimbat, iar de cele şase călătorii gratuite pe an ale tuturor profesorilor nu se pomeneşte). Însă azi există posibilităţi neîntâlnite înainte. După concursul din iulie, profesorii se pot titulariza în orice judeţ, de unde pot fi detaşaţi fără să treacă pe acolo, iar în anii următori se pot transfera acasă.


Conform Procesului Bologna, absolvenţii pot urma trei niveluri de pregătire: licenţa (cursuri de scurtă durată), masteratul şi doctoratul. Sigur că parcurgerea lor înseamnă paşi în cultură. Dar, după o bună pregătire în universitate, profesorii care se respectă îşi continuă pregătirea citind, vizionând spectacole de teatru şi filme, vizionând expoziţii, vizitând mu­zee etc. În oraşele mari, elevii pot fi îndrumaţi să vadă spectacole teatrale de calitate. În localităţile mici, sate şi oră­şele, cultura se reduce la spectacole folclorice şi obiceiuri în cea mai mare parte dispărute, dar întreţinute artificial, pe la cămine culturale şi case de cultură. Mai mult, societatea îşi arată partea hâdă, politică, cu festivaluri ale berii, muşeţelului şi pătrunjelului, dedicate unor candidaţi şi partide. În loc de cultură, elevii sunt trimişi, cu şepcuţe şi tricouri de anumite culori, să defileze prin cartiere şi mahalale, în loc să fie trimişi la bibliotecă. Falimentarea recentă a  unei instituţii  de difuzare a presei cu extindere naţională a determinat, cu excepţia locurilor unde există chioşcuri ale unor firme particulare, imposibilitatea procurării revistelor şi ziarelor centrale, iar primăriile nu au bani să asigure abonamente la şcoli şi biblioteci. Lipsiţi de noutăţi, elevilor le rămâne să citească ediţii vechi din Vlahuţă, Coşbuc, Delavrancea sau Ispirescu, multe nemaifiind incluse în programe şi manuale.


Există o inerţie faţă de utilizarea Internetului în şcoli şi biblioteci, inclusiv judeţene, Internetul fiind considerat de unii un duşman al culturii, când ar putea fi folosit ca sursă de informaţie permanentă. Este folosit mai mult de elevi, ca să copieze referate la orice disciplină şcolară.


La capitolul formare profesională, profesorilor li se pretinde să urmeze cursuri, unele cu credite, însă, în mod greşit, s-a renunţat la creditarea simpozioanelor naţionale şi internaţionale la care participă cei pasionaţi cu comunicări, acestea fiind punctate în exclusivitate pentru dosarele de promovare, gradaţii etc., unde îngroaşă dosarele.


În privinţa angajării în învăţământul superior, aceleaşi criterii de corupţie şi politizare funcţionează de ani de zile, incluzând atât ocuparea posturilor de către familii şi clanuri, cât şi actuala blocare a posturilor.


Revenirea la cultură, de la studiile universitare până la exercitarea funcţiei didactice, poate să survină numai după schimbarea radicală a legislaţiei, după un model european, inclusiv prin renunţarea la subfinanţarea educaţiei (a se vedea şi alocarea şi retezarea celor 200 de euro pentru cărţi).


 


Corneliu Vasile este profesor de limba şi literatura română – limba en­gleză,  cu două licenţe şi doctorat în filologie „cum laude” al Universităţii din Bucureşti. A publicat cărţi de literatură şi cu caracter pedagogic, între care Scriitorul vremii, vremea scriitorului (2010), precum şi articole şi recenzii în România literară, Luceafărul de dimineaţă, Tribuna învăţământului, Tribuna, Cronica, Metafora, Mozaicul, Axioma, 13 Plus, Jurnalul literar, Oglinda literară, Nord literar, Catedra, Şcoala românească, Observatorul (Toronto), Revista Agero (Stuttgart), Caiete de Sud-Est (Paris).


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul