Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Scriu despre ce nu mi-e străin şi īncerc să scriu şi despre ce, deocamdată, mi-e străin

        Marin Mălaicu-Hondrari

Convorbire realizată de Andra Rotaru


 


  


S-a născut la 29 ianuarie 1971. A debutat cu volumul de versuri Zborul femeii pe deasupra bărbatului, Editura Eikon, 2004. Cartea a obţinut Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romānia, Filiala Cluj. Īn anul 2006, publică romanul Cartea tuturor intenţiilor, Editura Vinea; ediţia a II-a, Editura Cartea Romānească, 2008, Apropierea, Editura Cartea Romānească, 2010. Este prezent īn antologiile de poezie Camera şi La Neagra. Traduce poezie din limba spaniolă: Alejandra Pizarnik, Roberto Bolańo, Nicanor Parra.


 


Cānd personajele tale sunt īn pragul īncălcării unei convenţii sociale, ce te incită să facă ele īn primul rānd?


Să īncalce acea convenţie socială, oricare ar fi ea.  Dacă nici īn literatură nu se mai īncalcă nişte amărāte de convenţii, atunci e grav, putem spune, aşa cum o făcea, īn 1924, Ion Vinea: Jos Arta Căci s-a prostituat. Dacă tot am reuşit să sucim gātul retoricii, nu văd de ce nu am reuşi să sucim şi gātul convenţiilor. E mai dificil, pentru că literatura īnsăşi e o hidră. Poetul Florin Partene, cānd este īntrebat cu ce se ocupă, obişnuieşte să zică: sunt poet, fluier īn biserică.


 


Cāt e autobiografie īn cel mai recent roman al tău, „Apropierea“, cāt sunt acţiuni cărora tu īn viaţa reală nu le-ai da curs?


Pentru cititor nu cred că e relevant procentul de autobiografie, cred că e mai relevant dacă pur şi simplu rămāne convins că īntāmplările din roman chiar au avut loc sau că ar fi putut avea loc. Īn Apropierea nu este nicio acţiune căreia să nu vreau să-i dau curs īn viaţa reală, dar absolut niciuna. Unele īntāmplări le-am trăit deja, celorlalte abia aştept să le vină rāndul.


 


Cānd ai īnceput să scrii „Apropierea“, ştiai destul de puţine lucruri despre ce urma să se īntāmple. Cum găseşti acţiunile potrivite pe care să le şi fac㠄prietenii“ tăi de carte?


De la bun īnceput aveam īn cap povestea unui bărbat care cutreieră Europa pe urmele unei femei căsătorite. Nu povestea adulterului mă interesa, ci īmi doream să pot spune o poveste de dragoste īn care să nu conteze foarte tare faptul că femeia era căsătorită. O poveste de iubire, mai mult sau mai puţin ridicolă, aşa cum sunt poveştile de iubire, dar nu mă interesa īn niciun caz morala unei astfel de poveşti. Īn iubire, ultimul lucru care contează e morala. Iubirea face şi desface familii, duce de rāpă imperii, omoară de multe ori. Poveştile de iubire sunt fascinante pentru că sunt de o nechibzuinţă fără egal, pulverizează toate convenţiile, n-au alt sens decāt acela de a exista pur şi simplu. La fel ca poezia. Mă interesa să scriu o astfel de poveste.


 


Dacă despre poezie e greu să se vorbească uneori, cāt de greu e să vorbeşti despre un roman proaspăt īncheiat? De unde dificultatea?


Mă confrunt cu o asemenea dificultate, nu ştiu de unde vine. Unii scriitori, mult mai experimentaţi decāt mine, spun că e nevoie să iei o oarecare distanţă pentru a putea vorbi despre cartea pe care ai scris-o. Nu ştiu exact ce īnseamnă asta, ştiu doar că fac eforturi de a vorbi coerent şi cāt de cāt relevant despre ceea ce am scris. Poate că ar fi mai bine, odată cartea publicată, să-mi cos buzele şi să sparg tastatura, asta pentru că ştiu că, de cele mai multe ori, scriitorii par nişte handicapaţi atunci cānd īncearcă să spună mai mult decāt au reuşit să scrie īn carte.


 


Īn momentul īn care īntālneşti acele persoane care te inspiră, dar scriu şi ele, există vreun pericol sau ai simţit că te pot şi le poţi metaboliza īn scrisul tău, fără să-ţi doreşti sau să-ţi dai seama?


Mă feresc ca dracul de tămāie ca nu cumva să mi se īntāmple una ca asta. Cānd scriam Apropierea, la personajul Dana, de exemplu, am fost foarte atent să nu semene cu un personaj feminin solitar pe care īl īndrăgesc foarte tare, anume mireasa din romanul Adelei Greceanu, Mireasa cu şosete roşii. Acea femeie, din romanul Adelei Greceanu, mă īncāntă şi īn acelaşi timp singurătatea ei mă face să mă scutur ca de frig.


 


Unii scriitori au probleme cānd se izolează. Cāt de mult te avantajează pe tine un spaţiu lipsit de prezenţe umane?


Singurătatea nu-mi creează nici un fel de probleme. Timp de cinci ani, īn Spania, am fost paznic de noapte. Ziua dormeam, aşa că īntālneam foarte puţini oameni. Nu mi se pare că aş fi suferit din pricina singurătăţii. Aş fi vrut şi vreau să īntālnesc anumiţi oameni. Asta e altceva. Pot spune că mă simt mai confortabil īn singurătate decāt īnconjurat de oameni. Şi nu din mizantropie, ci din egoism. Da, mă tem că din egoism. Din nevoia de a avea cāt mai mult timp pentru mine, chiar dacă de multe ori nu fac altceva decāt să fumez, nici măcar nu mă uit pe geam, mă uit cum jarul ţigării mi se apropie de degete.


 


Cum te descurcai īn şcoală cu profesorii sau la orele de romānă? Se zăreau de timpuriu īnclinaţiile tale sau nimeni nu vedea, nu auzea?


Nu aveam probleme la romānă, īmi plăcea chiar şi gramatica, unii profesori mă apreciau, dar abia tārziu, prin clasa a opta, am īndrăznit să arăt poeziile mele unui profesor. Nu mi-a zis nimic relevant. Īn schimb, la liceu chiar am avut un profesor care m-a luat īn serios, Doru Pru­teanu, un tip formidabil, obsedat de S.F., prieten cu fraţii Merişca şi cu Dumitru Prunariu. Se autointitula critic S.F., iar titulatura asta suna foarte ciudat pentru mine, atunci, prin anii 1986-1987. Cu el am lucrat la modul serios pe textele mele, mi-a dat o listă de lecturi pe care am respectat-o cu sfinţenie şi nu-mi pare rău deloc. Lor, lui Doru Pruteanu şi lui Dinu Bodescu, proful de franceză care īmi citea din Beckett şi īmi punea să ascult Van der Graaf Generator, le datorez foarte mult.


 


Din paleta de emoţii umane, care dintre ele te face să scrii?


Le-am trăit pe multe - ruşinea, nemulţumirea, indig­narea, speranţa, nehotărārea, īndoiala -, aşa că pot spune şi eu, ca Nichita Stănescu: Sunt un om viu. Nimic din ce e omenesc nu mi-e străin. Aşa că scriu despre ce nu mi-e străin şi īncerc să scriu şi despre ce, deocamdată, mi-e străin. Adică despre lucruri neomeneşti.


 


Care e cel mai nesuferit lucru pe care, uneori, ca scriitor trebuie să-l faci?


Să vorbeşti despre propriile cărţi. Să vorbeşti şi să vorbeşti şi să vorbeşti.


 


Dacă ar fi fost să fii femeie, ce trăsături ai fi vrut să īmprumuţi de la Marin, scriitorul?


Independenţa.


 


Cum te vezi īncepāndu-ţi următoarea carte?

Ard de nerăbdare şi de spaimă. De fapt, mă gāndesc să mă apuc imediat ce termin de răspuns la această īntrebare. Mă gāndesc că, dacă Don Juan a reuşit să cucerească vreo trei mii de femei, eu de ce să nu fiu īn stare să scriu vreo mie de cărţi. Mai ales că mereu mi s-a părut mai simplu să scrii o carte decāt să seduci o femeie, infinit mai simplu. Sus inima! La treabă!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul