Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Scriu despre ce nu mi-e străin şi încerc să scriu şi despre ce, deocamdată, mi-e străin

        Marin Mălaicu-Hondrari

Convorbire realizată de Andra Rotaru


 


  


S-a născut la 29 ianuarie 1971. A debutat cu volumul de versuri Zborul femeii pe deasupra bărbatului, Editura Eikon, 2004. Cartea a obţinut Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj. În anul 2006, publică romanul Cartea tuturor intenţiilor, Editura Vinea; ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, 2008, Apropierea, Editura Cartea Românească, 2010. Este prezent în antologiile de poezie Camera şi La Neagra. Traduce poezie din limba spaniolă: Alejandra Pizarnik, Roberto Bolańo, Nicanor Parra.


 


Când personajele tale sunt în pragul încălcării unei convenţii sociale, ce te incită să facă ele în primul rând?


Să încalce acea convenţie socială, oricare ar fi ea.  Dacă nici în literatură nu se mai încalcă nişte amărâte de convenţii, atunci e grav, putem spune, aşa cum o făcea, în 1924, Ion Vinea: Jos Arta Căci s-a prostituat. Dacă tot am reuşit să sucim gâtul retoricii, nu văd de ce nu am reuşi să sucim şi gâtul convenţiilor. E mai dificil, pentru că literatura însăşi e o hidră. Poetul Florin Partene, când este întrebat cu ce se ocupă, obişnuieşte să zică: sunt poet, fluier în biserică.


 


Cât e autobiografie în cel mai recent roman al tău, „Apropierea“, cât sunt acţiuni cărora tu în viaţa reală nu le-ai da curs?


Pentru cititor nu cred că e relevant procentul de autobiografie, cred că e mai relevant dacă pur şi simplu rămâne convins că întâmplările din roman chiar au avut loc sau că ar fi putut avea loc. În Apropierea nu este nicio acţiune căreia să nu vreau să-i dau curs în viaţa reală, dar absolut niciuna. Unele întâmplări le-am trăit deja, celorlalte abia aştept să le vină rândul.


 


Când ai început să scrii „Apropierea“, ştiai destul de puţine lucruri despre ce urma să se întâmple. Cum găseşti acţiunile potrivite pe care să le şi facă „prietenii“ tăi de carte?


De la bun început aveam în cap povestea unui bărbat care cutreieră Europa pe urmele unei femei căsătorite. Nu povestea adulterului mă interesa, ci îmi doream să pot spune o poveste de dragoste în care să nu conteze foarte tare faptul că femeia era căsătorită. O poveste de iubire, mai mult sau mai puţin ridicolă, aşa cum sunt poveştile de iubire, dar nu mă interesa în niciun caz morala unei astfel de poveşti. În iubire, ultimul lucru care contează e morala. Iubirea face şi desface familii, duce de râpă imperii, omoară de multe ori. Poveştile de iubire sunt fascinante pentru că sunt de o nechibzuinţă fără egal, pulverizează toate convenţiile, n-au alt sens decât acela de a exista pur şi simplu. La fel ca poezia. Mă interesa să scriu o astfel de poveste.


 


Dacă despre poezie e greu să se vorbească uneori, cât de greu e să vorbeşti despre un roman proaspăt încheiat? De unde dificultatea?


Mă confrunt cu o asemenea dificultate, nu ştiu de unde vine. Unii scriitori, mult mai experimentaţi decât mine, spun că e nevoie să iei o oarecare distanţă pentru a putea vorbi despre cartea pe care ai scris-o. Nu ştiu exact ce înseamnă asta, ştiu doar că fac eforturi de a vorbi coerent şi cât de cât relevant despre ceea ce am scris. Poate că ar fi mai bine, odată cartea publicată, să-mi cos buzele şi să sparg tastatura, asta pentru că ştiu că, de cele mai multe ori, scriitorii par nişte handicapaţi atunci când încearcă să spună mai mult decât au reuşit să scrie în carte.


 


În momentul în care întâlneşti acele persoane care te inspiră, dar scriu şi ele, există vreun pericol sau ai simţit că te pot şi le poţi metaboliza în scrisul tău, fără să-ţi doreşti sau să-ţi dai seama?


Mă feresc ca dracul de tămâie ca nu cumva să mi se întâmple una ca asta. Când scriam Apropierea, la personajul Dana, de exemplu, am fost foarte atent să nu semene cu un personaj feminin solitar pe care îl îndrăgesc foarte tare, anume mireasa din romanul Adelei Greceanu, Mireasa cu şosete roşii. Acea femeie, din romanul Adelei Greceanu, mă încântă şi în acelaşi timp singurătatea ei mă face să mă scutur ca de frig.


 


Unii scriitori au probleme când se izolează. Cât de mult te avantajează pe tine un spaţiu lipsit de prezenţe umane?


Singurătatea nu-mi creează nici un fel de probleme. Timp de cinci ani, în Spania, am fost paznic de noapte. Ziua dormeam, aşa că întâlneam foarte puţini oameni. Nu mi se pare că aş fi suferit din pricina singurătăţii. Aş fi vrut şi vreau să întâlnesc anumiţi oameni. Asta e altceva. Pot spune că mă simt mai confortabil în singurătate decât înconjurat de oameni. Şi nu din mizantropie, ci din egoism. Da, mă tem că din egoism. Din nevoia de a avea cât mai mult timp pentru mine, chiar dacă de multe ori nu fac altceva decât să fumez, nici măcar nu mă uit pe geam, mă uit cum jarul ţigării mi se apropie de degete.


 


Cum te descurcai în şcoală cu profesorii sau la orele de română? Se zăreau de timpuriu înclinaţiile tale sau nimeni nu vedea, nu auzea?


Nu aveam probleme la română, îmi plăcea chiar şi gramatica, unii profesori mă apreciau, dar abia târziu, prin clasa a opta, am îndrăznit să arăt poeziile mele unui profesor. Nu mi-a zis nimic relevant. În schimb, la liceu chiar am avut un profesor care m-a luat în serios, Doru Pru­teanu, un tip formidabil, obsedat de S.F., prieten cu fraţii Merişca şi cu Dumitru Prunariu. Se autointitula critic S.F., iar titulatura asta suna foarte ciudat pentru mine, atunci, prin anii 1986-1987. Cu el am lucrat la modul serios pe textele mele, mi-a dat o listă de lecturi pe care am respectat-o cu sfinţenie şi nu-mi pare rău deloc. Lor, lui Doru Pruteanu şi lui Dinu Bodescu, proful de franceză care îmi citea din Beckett şi îmi punea să ascult Van der Graaf Generator, le datorez foarte mult.


 


Din paleta de emoţii umane, care dintre ele te face să scrii?


Le-am trăit pe multe - ruşinea, nemulţumirea, indig­narea, speranţa, nehotărârea, îndoiala -, aşa că pot spune şi eu, ca Nichita Stănescu: Sunt un om viu. Nimic din ce e omenesc nu mi-e străin. Aşa că scriu despre ce nu mi-e străin şi încerc să scriu şi despre ce, deocamdată, mi-e străin. Adică despre lucruri neomeneşti.


 


Care e cel mai nesuferit lucru pe care, uneori, ca scriitor trebuie să-l faci?


Să vorbeşti despre propriile cărţi. Să vorbeşti şi să vorbeşti şi să vorbeşti.


 


Dacă ar fi fost să fii femeie, ce trăsături ai fi vrut să împrumuţi de la Marin, scriitorul?


Independenţa.


 


Cum te vezi începându-ţi următoarea carte?

Ard de nerăbdare şi de spaimă. De fapt, mă gândesc să mă apuc imediat ce termin de răspuns la această întrebare. Mă gândesc că, dacă Don Juan a reuşit să cucerească vreo trei mii de femei, eu de ce să nu fiu în stare să scriu vreo mie de cărţi. Mai ales că mereu mi s-a părut mai simplu să scrii o carte decât să seduci o femeie, infinit mai simplu. Sus inima! La treabă!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul