Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

40 de ani de la moartea Cardinalului Iuliu Hossu (1885-1970)

        Valentin Hossu-Longin

 


Apărător al românismului din Ardeal şi propovăduitor al creştinismului, prin ecumenism şi dragoste de ţară, episcopul greco-catolic dr. Iuliu Hossu, ridicat la rang de Cardinal „in pectore” (în secret), s-a săvârşit în ziua de 28 mai 1970. 1 Decembrie 1918, Alba Iulia. Marele Sfat îi încredinţează tânărului episcop de Cluj-Gherla Iuliu Hossu înalta onoare de a citi Marii Adunări Naţionale, la care participau peste 100.000 de români, DECLARAŢIA UNIRII cu Ţara-Mamă. În uralele mulţimii, şi-a deschis braţele spre episcopul ortodox de Caransebeş Miron Cristea, rostind: „Precum ne vedeţi îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să ră­mânem îmbrăţişaţi pe veci, toţi fraţii români!”. În acea seară memorabilă, mentorii întrunirii au decis ca o delegaţie să prezinte la Bucureşti regelui Ferdinand ACTUL DE UNIRE, fiind aleşi episcopii Iuliu Hossu şi Miron Cristea şi fruntaşii politichiei transilvane Goldiş şi Alexandru Vaida-Voievod. Primirea în Capitală şi la Casa Regală a însemnat un triumf: „Aşteptările noastre de veacuri s-au împlinit, visul nostru drag s-a întrupat şi unitatea noastră de astăzi şi comunitatea simţămintelor noastre sunt temelia pe care vom zidi falnicul nostru edificiu naţional”, declarau presei de atunci reprezentanţii ardeleni.


1 Decembrie 1948, Bucureşti. În locul sărbătoririi a 30 de ani de la evenimentul major al istoriei moderne a României, Înaltul Prezidiu al Republicii Populare Române, prin Decretul nr. 358, scoate în afara legii Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), toţi ierarhii şi preoţii acesteia care nu treceau la ortodoxism fiind arestaţi şi întemniţaţi, în frunte cu episcopul dr. Iuliu Hossu, membru de onoare al Academiei Române, din 1945. Aşa a început calvarul multor prelaţi greco-catolici, dar şi ai altor culte, din partea aşa-zisului stat laic aflat sub comandă sovietică. Mulţi au sfârşit, ca şi majoritatea intelectualităţii române, indiferent de confesiune, în puşcăriile comuniste, „imagi­nile” cele mai elocvente fiind prezente, de peste un deceniu, în MEMORIALUL SIGHET, o evocare simbol a victimelor dictaturii de tip stalinist. Mulţi dintre cei socotiţi duşmani ai poporului, foşti demnitari ai regimurilor interbelice, ofiţeri în Armata Regală şi-au aflat veşnicia în gropi comune şi fără cruci; dispărea elita românească…


Aceasta era epoca cumplitei prigoane antinaţionale şi anticreştine, în care Iuliu Hossu (1885-1970) şi-a petrecut ultimii 21 de ani de viaţă. Se născuse dintr-o veche familie cnezială din nordul Transilvaniei, maghiarizată „pro forma” hosszu (lung, în ungureşte), care avea să joace un rol important în lumea satelor din Maramureş, Sălaj, Bihor şi Bistriţa-Năsăud, mai ales după „uniaţia” din 1699 şi 1700 (Diplomele Leopoldine); în urma căreia s-a născut ŞCOALA ARDELEANĂ, cu ai săi corifei Samoil Micu-Clain, George Şincai şi Petru Maior, fără de care, spunea istoricul Nicolae Iorga, „România n-ar fi existat!”. Prieten cu părintele Gala Galaction şi sprijinitor al episcopului ortodox Nicolae Colan, în cumplita perioadă a stăpânirii horthyste din Ardeal, cedat în urma Diktatului de la Viena, Iuliu Hossu a rămas în Clujul ocupat, afirmând că „rămân alături de credincioşii mei, să le împărtăşesc soarta”, dar şi pentru a-i sprijinii pe românii şi evreii care urmau să treacă clandestin în România.


„Părintele tuturor”, cum i se spunea, a văzut lumina zilei în familia lui Ioan Hossu şi a Victoriei Măriuţiu, fiică de preot greco-catolic, ca al treilea din cei şase copii, în comuna Milaşul Mare (jud. Bistriţa Năsăud). După studii liceale excelente (1904), a fost primit în clerul tânăr al Episcopiei Lugojului, apoi trimis ca student la Institutul „De Propaganda Fidae” din Roma, unde a obţinut titlul de doctor în Filozofie, urmând cursuri speciale în Sfânta Teologie, unde şi-a desăvârşit cunoştinţele în limbi străine (la maturitate vorbea curent şi traducea în şi din şapte limbi, inclusiv din cele „moarte” – latină, greacă şi ebrai­că). În 1910, a fost hirotonisit preot celib, făcând parte din conducerea Eparhiei Lugoj, sub păstorirea episcopului Valeriu Traian Frenţiu. Declanşarea Primului Război Mondial l-a surprins la Paris, participant la Congresul Euharistic Internaţional de la Lourdes. A fost imediat convocat la Viena, fiind mobilizat ca preot militar, pentru a acorda asistenţă spiritual-pastorală bolnavilor şi răniţilor, în special românilor aflaţi în conflagraţie. Abnegaţia şi devotamentul pentru cauza celor aflaţi în suferinţă i s-au recunoscut prin Decret Imperial (3 martie 1917) şi printr-o Bulă Papală, fiind numit episcop (21 aprilie 1917). Cu acest titlu s-a prezentat mulţimii de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918.


Pastoraţia Vlădicului, în perioada interbelică, a însemnat lungi şi dese călătorii în numeroase localităţi din Regatul România Mare, pentru a sprijini şi ajuta colectivităţile nevoiaşe, înfiinţând şcoli, cu internate pentru băieţi şi fete, cămine culturale şi formaţiuni de cântece şi jocuri populare, organizând chiar întreceri sportive săteşti şi oferind burse pentru copiii dotaţi din mediile subdezvoltate. Cel ce rostise că românii din Ardeal să fie una cu ai vechiului Regat s-a izbit de ideile extremismului naţionalist, de sorginte legionară, când tot ce nu era „Popescu” se punea sub semnul întrebării, adică majoritatea românilor transilvăneni. Chiar lui i se punea la îndoială obârşia, după ce, conform secretarului său, preotul Nicula, în anii 1935-1938, episcopul „manifestase o compasiune manifestată pentru evreii săraci din Transilvania, pe care-i întâlnea prin sate, în vizitaţiunile sale canonice, unde i se părea că sărăcia lor este mai mare decât a celorlalţi”, trimiţându-le apoi ajutoare…


Ca o recunoaştere a meritelor sale, fiind una dintre ma­-rile personalităţi ale vieţii religioase, ştiinţifice, culturale şi politice ale ţării, profesor universitar, eseist, memoria­-list şi traducător, episcopul dr. Iuliu Hossu a fost ales, în unanimitate, membru de onoare al Academiei Române. Nu i-au folosit la nimic titlurile şi rangul: a fost arestat (29.X.1948) concomitent cu alţi ierarhi greco-catolici, ca apoi să urmeze Golgota puşcăriilor („Eram îmbrăcaţi de robi, a urmat tratarea de robi, şi aşa a fost viaţa din Sighetu Marmaţiei, începând cu 26.V.1950 şi în anii ce au urmat”) şi regimul de detenţie supravegheată, cu domici-liul forţat, în diverse mănăstiri ortodoxe. Acolo, la Sighet, socotit „iad pe pământ”, dintre cei 180 de deţinuţi politic şi-au găsit sfârşitul, printre alţii, octogenarii Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, marele istoric Gheorghe Brătianu şi numeroşi fruntaşi ai PNŢ şi PNL, toţi fiind îngropaţi, pe ascuns, în aşa-numitul „cimitir al săracilor”…


Din acel infern, în care supliciul suprem era foamea, dincolo de bătăile zilnice şi înjosirile de tot felul, a săpat şi episcopul Iuliu Hossu, neştiind atunci ce se întâmplă cu ceilalţi martiri Vasile Aftenie, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Alexandru Rusu, Valeriu Frenţiu şi Tit Liviu Chinezu. După multe peregrinări, „surghiun în ţara noastră scumpă”, a ajuns la mănăstirea Căldăruşani, unde stareţul i-a permis să aibă un crucifix şi o Carte de rugăciuni greco-catolice, numindul pe un călugăr să-l ajute în treburile zilnice, „oaspetele” fiind bătrân şi bolnav. Locaşul era deschis zilnic vizitatorilor. La începutul anului 1969, un bărbat, de vârstă mijlocie, a ţinut să-l viziteze şi i s-a permis. În scurta întrevedere, trimisul Vaticanului l-a numit pe episcop „Cardinal in pectore”. După un an, acesta s-a ridicat la Ceruri (28 mai 1970), în Spitalul Colentina, asistat de prelatul Alexandru Todea, care, apăsat şi el de viaţa dusă, l-a însoţit pe Suveranul Pontif Ioan Paul al ll-lea la Bucureşti (7-9 mai 1999), la invitaţia Patriarhului Bisericii Ortodoxe P.F. Teoctist, pentru a crea o „punte de legătură între Apus şi Răsărit”, întru slăvirea patimilor lui Hristos şi a naţiunii române!


Toate detaliile despre viaţa fostului episcop se găsesc în monografia „Cardinalul Iuliu Hossu” (Ed. UNITAS, Cluj-Napoca, 1995). După ce au fost redescoperite însemnările – cronică a evenimentelor din anii de supliciu, din cele trei caiete ale episcopului Hossu, prin grija părintelui Silvestru Augustin Prunduş, Editura VIAŢA CREŞTINĂ a publicat volumul de memorii Credinţa noastră este viaţa noastră (2003). Este un autentic testament de suflet, o mărturie a Arhipăstorului transilvănean despre cele pătimite de el şi Biserica Greco-Catolică în anii comunizării României.


Într-o toamnă a anilor ’90, l-am condus la Căldăruşani pe istoricul englez Denis Deletant, pentru a vedea locul în care Înaltul şi-a petrecut ultima perioadă din viaţă, fiind impresionat atât de frumuseţea locului, cât şi de destinul ocupantului unei chilii devenite altar de credinţă.


 

PS: În zilele de 28, 29 şi 30 mai 2010 vor fi slujbe de pomenire şi peregrinări la cimitirele romano şi greco-catolice din toată ţara, precum şi evocări ale Cardinalului – „martir pentru credinţă” – în special la Cluj, Blaj şi Bucureşti.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul