Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Trecutul prin lupa prezentului

        Maria Alexe

În era literaturii digitale, cititorii pasionaţi de literatura contemporană au ocazia lecturii unui roman istoric, gen străin spiritului ludic şi satiric al postmodernismului. Romanul lui Ismail Kadare, Mesagerii ploii, tipărit de editura Humanitas, este doar aparent, fiindcă romanul se dezvoltă pe mai multe planuri şi ceea ce urmăreşte să comunice autorul aparţine gândirii mitice şi înţelegerii omului postmodern. Două tabere se confruntă în Albania secolului al XV-lea, marea armata otomană care încearcă să cucerească cetatea de scaun şi să îl înfrângă pe Skanderberg şi oastea nevăzută a albanezilor. Ceea ce părea o expediţie uşoară se dovedeşte o încleştare pe viaţă şi pe moarte din care nimeni nu câştigă, toată lumea pierde. Fiindcă mijloacele de luptă obişnuite nu reuşesc să aducă victoria, turcii recurg la un vicleşug, trimit în cetate cuşti cu animale bolnave. Este momentul în care un personaj, rezumând în stil postmodern situaţia, spune: „Poporul acesta, născut, după cum se spune, dintr-un vultur, va pieri din pricina unui şoarece“. Fraza exprimă drumul parcurs de scriitorii balcanici de la măreţia romantică a evocării istorice. la ironia postmodernă. Dacă romanul lui Kadare ar fi doar istoric chiar unul realizat din punct de vedere al valorii estetice, interesul cititorului contemporan nu ar fi prea mare. Dar autorul oferă mai multe teme de meditaţie.


Prima este aceea a trecutului comun, al suferinţelor asemănătoare prin care sunt caracterizate popoarele balcanice. Subiectul romanului este evocarea luptelor pentru independenţă, încleştare aprigă de la mijlocul Evului Mediu, situaţii regăsibile în istoria tuturor ţărilor din regiune. Pentru cititorul român, mai mult decât pentru cel vest-european, lucrurile par familiare. Un popor mic, dar viteaz, în cazul lui Kadare, albanezii, se opune unui cuceritor puternic. Analiza la nivel intertextual relevă asemănări între scena înfruntării dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid, din Scrisoarea III de Eminescu, şi atitudinea lui Skanderberg care refuză pacea ruşinoasă a turcilor în numele demnităţii. Acelaşi personaj ce nu apare direct în textul lui Kadare are ceva din Vlad Ţepeş, atacând tabăra musulmană în timpul nopţii. Puterea pare să-i vină din munţii stâncoşi ai Albaniei, din natura ţării sale, asemenea eroilor sadovenieni. Asemănarea, datorată unor evenimente similare, se opreşte aici. Mândru de istoria strămoşilor săi albanezi, Kadare prezintă evenimentele din perspectiva turcilor. Admiraţia pentru faptele eroice ale strămoşilor se situează în plan scund, lasă loc analizei lucide a războiului. Gândul cititorului se îndreaptă spre recentul război din Kosovo, deşi cartea, în varianta iniţială, a fost scrisă înainte de 1990.


Evenimentele istorice propriu-zise, atât de cunoscute unui număr mare de cititori, îi permit prozatorului să insiste asupra prezentării mentalităţilor. Romanul oferă o perspectivă deconstructivistă. Cronica turcilor este „demontată“ de cronica albaneză. Cititorul nu ştie a cui este vocea care preia perspectiva localnicilor, numiţi uneori, în spirit postmodern şi globalizant, balcanici în loc de albanezi. Poate fi a autorului, ce îşi găseşte în acel secol un alter-ego, a unuia dintre locuitorii cetăţii asediate sau a unuia dintre soldaţii lui Skanderberg. E o cronică ce se opune, dar şi completează cronica învingătorilor. Prin această compoziţie polifonică, cititorul romanului lui Ismail Kadare primeşte o cheie cu ajutorul căreia decantează straturile prin care se constituie mesajul naraţiunii. Nici atitudinea turcilor nu este unitară. De la fanatismul religios al muftiului la perspectiva tragică asupra celor puternici care îi supun pe cei din jur şi la obiectivitatea cronicarului personajele se diferenţiază. Unul dintre cele mai interesante personaje, intendentul-şef, vorbeşte despre o luptă care se duce în cer, acolo unde oamenii îşi ascund cele mai preţioase lucruri, imagine metaforică a luptei spirituale, a războiului modern dus la nivelul manipulării mediatice mai mult decât pe câmpul de luptă.


Maniera postmodernă este folosită într-un mod original pentru a sublinia perspectiva mitică. Albanezii, conduşi sau nu de Skanderberg, nu este foarte clar rolul aceluia în apărarea propriu-zisă a cetăţii, apar aşa cum îi văd duşmanii: prezenţe tăcute reuşind să anihileze orice tentativă de a străpunge apărarea. Perspectiva mitică conferă acestui personaj colectiv, al cărui profil se construieşte prin zvonuri şi imagini fragmentare, o sumă de calităţi. Nici turcii care se ceartă cu ocazia fiecărui consiliu de război nu sunt lipsiţi de perspectivă mitică. Unitatea viziunii este dată de imaginea dominatoare a cetăţii. „Cetatea care se ridica de astă dată în faţa lui avea, ca toate cetăţile creştine, ceva sumbru. Ceva ciudat, chiar nefast, în felul în care fusese construită, în dispunerea turnurilor“.


Modul în care este văzut războiul aduce de fapt acţiunea în prezent, când războiul este o înfruntare de orgolii, un rezultat al manipulărilor. Acum e declanşat de manipularea mediatică, atunci, comandanţii imaginau pentru oşteni tot felul de distracţii menite să îi transforme în instrumente ale puterii, lansau zvonuri liniştitoare despre o armă secretă, capabilă să asigure o victorie rapidă, despre strategia secretă prin care Skanderberg şi toţi cei care, asemenea lui, se opun Padişahului vor fi supuşi pentru totdeauna.


Una dintre cele mai importante teme de meditaţie sugerate de Kadare este legată de mecanismul de formare a miturilor. Nu este o tema specifică acestui roman, ea se regăseşte în aproape toate scrierile sale. Originalitatea  este în acest caz datorată faptului că este dezvoltată de  personaje din rândul  poporului invadator. Există în roman mitul frumuseţii femeilor, portret construit din relatările soldaţilor. Iată cum le descrie unul dintre soldaţi, poetul, vechi participant la campaniile din Balcani: „...fete nespus de frumoase. După cum le descrisese un poet care participase la prima campanie, erau albe ca visul din zori, dar tot atât de iluzorii ca şi el“.


Campania durează întreaga vară, soarele arde copleşitor ambele armate, zvonurile şi rutina războiului îi macină mai mult decât bătălia propriu-zisă. Asediaţii din cetate suferă de sete, dar nu se predau. Doctorul turcilor despică burţile prizonierilor pentru a vedea câtă apă au băut. Bătălia pentru cetate nu e o luptă „vitejească“ ca în basme, e un război mizer cu boli, lipsuri şi mizerie.

Venirea toamnei şi a primelor ploii, încheie campania. Ploaia devine purtătoarea sensurilor magice ale apei, apa vie şi apa moartă din basme. Pentru turci este dezastrul, pentru albanezi semnul speranţei, al victoriei, chiar dacă vremelnică. Puterea politică şi economică a otomanilor îi supune în cele din urmă, încercând să le fure limba, să le înlocuiască credinţa, să îi transforme în animale supuse şi robotitoare, în şoareci, la pierderea măreţiei vulturilor, dacă vor uita să zboare, dacă spiritualitatea lor va fi pierdută.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul