Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nichita – 75 Simt mâna patriei pe zgarda mea cum mă azmute...

        Traian T. Coşovei

Prin 1978, după multe precauţii care ţineau de o mentalitate aproape comună nouă tuturor – aceea de a fi refuzaţi de toată lumea –, am îndrăznit să-i trimit câteva poeme profesorului Eugen Simion; după vreo două săptămâni mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus să aflu verdictul: în linii destul de generale, acesta nu era catastrofal, dimpotrivă!


Trec nişte zile cât nişte ani. Restituin­du-mi poeziile, profesorul Eugen Simion mi-a întins şi un carton, nu mai mare decât o carte poştală, un carton alb pe care o mână necunoscută scrisese: „Domnule Traian T. Coşovei, domnul profesor Eugen Simion mi-a arătat câteva din versurile dumneavoastră. Vă felicit. Trompeta de apă e marca unui fluviu”… şi, dedesubt, semnătura: Nichita Stănescu.


După vreo câteva luni, la terminarea unei şedinţe de cenaclu, doi poeţi, Viorel Padina şi Călin Vlasie, mă invită să-i facem o vizită „bătrânului” Nichita. Era vreo unsprezece noaptea, aşa încât voiam să-i refuz, cu toate că tentaţia era uriaşă. Tot târguindu-ne noi, ne lovim de uşa ascensorului. Cabina, abia luminată de un bec de 15 waţi, e plină de zgârieturi şi îndemnuri la explozie demografică. Urcăm. Încep să vină îndoielile... apoi regretele, dar cutia se opreşte la etajul patru. Coborâm. Sunăm. Nu se face nici o minune. Prietenii ştiu ei mai bine ce ştiu, fiindcă acum bat în uşă. Din ce în ce mai tare. N-o fi acasă? În fine, nişte lipăituri pe ciment... ochiul vizorului se clatină... yala se mişcă. Uşa se deschide lăsând la vedere un uriaş pulover, din lâna cea mai groasă, pe lângă care nu te poţi strecura. „Dragii mei...” sau „Scumpii mei...” – nu-mi amintesc, dar puloverul se dă la o parte.              


Pe holul strâmt, de ciment, lipit de zid mă prezint bâlbâindu-mă groaznic... „Bătrânul” îşi aduce sau se preface că îşi aduce aminte numele meu. Eu nu-mi amintesc decât o statură impunătoare, o mână puternică ce ştie prea bine să-şi ascundă forţa, o claie de păr blond răvăşit şi o pereche de ochi alunecând într-un surâs asiatic. Intrăm în sufragerie şi... nimic... sau aproape nimic. Nu tu mobilă florentină, nici pomeneală de pereţi căptuşiţi cu interminabile rafturi de bibliotecă („deh, nu ne primeşte maestrul chiar în sufragerie”, îmi spun), nici ţipenie de buhara pe podele, nici tu picior de gallé-uri pe lipsa totală de măsuţe cu labe de leu. O garnitură „Bonanza” cu o masă enormă, rotundă, înconjurată de şase scaune goale. Parchetul era ars în câteva locuri de ceea ce, iarna, ar fi trebuit să fie un reşou electric. Într-un colţ, un pat pentru o singură persoană pe care dorm o grămadă de reviste. Un singur bec, mai puternic, atârnat de tavan. Pereţii desenaţi, iscăliţi, scrijelaţi. Uşile au fost cândva vopsite în alb, dar acum sunt acoperite de desene şi versuri. Undeva, dincolo de ele, un robinet defect scânceşte în întuneric şi singurătate... A fost prima mea întâlnire din sutele ce aveau să urmeze cu fascinantul, tulburătorul poet Nichita Stănescu. Aveam douăzeci şi patru de ani.


Nichita Stănescu a fost un maestru tăcut. Generozitatea lui ieşită din comun era o formă superioară de indiferenţă. Constructor al unei piramide de metafore şi concepte ce influenţează şi acum literatura română contemporană, Nichita Stănescu nu s-a dorit un faraon. Sufletul poetului a vibrat o dată pentru totdeauna printr-o „ars poetica” definitorie: „Patria mea este Limba Română.”


Propus de două ori la Premiul Nobel pentru literatură, într-un context tulbure, când compromisurile erau iute aducătoare de notorietate (inclusiv financiară), Nichita Stănescu a trăit şi a scris în spiritul Limbii Române, adoptând un mod de viaţă – chiar excentric – ce ne aminteşte de figura publică şi poetică a lui Eminescu.             În calitate de prieten apropiat al poetului, pot spune că nu cunosc nici un fel de proprietate a acestuia – decât cea asupra cuvântului, a metaforei tragice, existenţiale. El este creatorul unei structuri poetice inconfundabile ce a opus stalinismului vulgar şi dogmatismului anilor ’60 ideea sensibilă a iraţionalismului hegelian. A se vedea volumul 11 Elegii, volum apărut într-o perioadă sensibilă ce punea în primejdie libertatea de expresie şi, deopotrivă, libertatea creaţiei.


Mult timp s-a vorbit despre un Nichita Stănescu indiferent la actul politic ori social. Dar iată ce aflăm din prefaţa volumului V al Integralei Operei lui Nichita Stănescu, prefaţă scrisă şi semnată de Alexandru Condeescu: „Într-o târzie rememorare, după mai bine de douăzeci de ani, Andrei Pleşu schiţa figura inenarabilă a poetului din acele tulburate zile ale mişcării: Nichita Stănescu terminase, cred, Noduri şi semne. Ne chemase la atelier la Sorin Dumitrescu să ne citească, pe conu’ Alecu Paleologu, pe Mihai Şora şi pe mine. Toată noaptea ne-a citit volumul, dar dl Şora şi cu mine eram destul de preocupaţi. Şora era pensionat de la Ministerul de Externe, dar era încă în organizaţia lor de bază. Îl convocaseră la o şedinţă, se dusese, îi spuseseră de cum intrase: Nu v-aţi plătit cotizaţia de trei luni, iar el scosese banii, plătise, se dusese în bancă şi aflase brusc că trebuia scos din partid. Vechii lui colegi l-au înfierat, l-au terfelit bine, au cerut să fie luat la întrebări. Să ne spuneţi mantra!, îi cereau. Îmi pare rău, nu o mai ştiu, nici nu m-a interesat. Era ceva ca o silabă fără sens; o vocală prinsă între două consoane, nu mai ţin minte. Ce era, dom’le? Trebuie să vă amintiţi! Nu ştiu, bip, scârţ, ceva de felul ăsta. Era scârţ? Poate! (...). După ce termină de citit, Nichita zice: Bre, lasă, bre, că n-o să fie cine ştie ce. O să treacă şi asta şi, dacă nu, în cel mai rău caz o să vă împuşte. Care-i chestia? Haide, bre, ce importanţă are? Am plecat cu Mihai Şora, care, vădit indispus,
mi-a spus, între altele: Bine cel puţin că am copiii în străinătate... Nu eram încă suficient de îngrijorat, dar, după ce a urmat şi o interdicţie de semnătură, am început să fiu (...). M-am dus la un moment dat în grădina restaurantului de la Uniunea Scriitorilor. Ăia stăteau, beau pe-acolo, când am intrat, am făcut obiectul unor mici patetisme. Petre Stoica m-a luat în braţe: Ce ţi-au făcut, mă, băiatule, ce ţi-au făcut? Nichita, tronând la o masă: Bătrâne, eu m-am hotărât. Zilele astea trebuie să mă duc să iau de la Struga laurii de aur ai poeziei; mă duc, iau coroana şi o donez unei uzine din Ploieşti, ca să se vadă că şi cultura poate contribui la creşterea productivităţii... După asta mă duc la Nicuşor şi-i spun: Bătrâne, prietenul meu, să zicem Nicolae Iorga – voia prin asta să arate că nu intervine pentru fitecine – Nicolae Iorga e şomer. Te rog să-i dai serviciu. (Problema până la urmă rămăsese asta: n-aveam serviciu nici eu, nici nevastă-mea). Nichita zice: Dacă nu mă înţelege Nicu, mă duc la bătrânul Nicolae, la ta-su, şi-i spun: Uite ce s-a întâmplat cu prietenul meu. Dacă nu mă înţelege, facem greva foamei. M-am gândit. Luăm o cameră, am eu un prieten, închiriem o cameră, stăm acolo, bem votcă şi vorbim filosofie. M-am interesat: în greva foamei e voie să bei... Ce-o să se întâmple? Or să vină ziarişti, nu facem nici o declaraţie împotriva regimului, nimic politic. Problema e numai că matale n-ai serviciu. Acuma trebuie să ştim la ce ne angajăm. Ei ştiu că eu stau prost cu ficatul şi că mata stai prost cu inima. S-ar putea să se enerveze, matale să-ţi dea un şut în inimă şi mie un şut în ficat. Şi atunci, murim. Cine a aaavut cuuurajul să se nască trebuie să aibă şi cuuurajul să moară. Ar putea să ne dea afară din ţară. Atunci, ne vom duce până la graniţă şi pe graniţă ne sinucidem.”


Se remarcă uşurinţa cu care Nichita Stănescu se „tutuia” cu teme importante ale poeziei pe care le aborda când în registrul patetic, când în registrul ironic-burlesc de sorginte avangardistă. Unele poeme, apărute abia după 1989, au chiar un aer polemic cu atitudinea autorului din – să zicem – volumul Sensul iubirii (1960). Să vedem cum sună un poem tipărit în „Contrapunct” (1990) şi anume Soldat, curvă şi câine: „Eu sunt soldatul unui stat mic/ Victoria mea este moartea mea/ Nu pot să înving decât dacă mor,/ iar când se lasă seara/ îmi pângăresc trupul/ numai să rămână virgin/ trupul ţării mele.../ iar când ciudatele lumini/ iau loc pe cerul cu stele puţine,/ latru, mârâi şi latru/ şi simt mâna patriei pe zgarda mea/ cum mă azmute/ şi mă retrage/ şi mă azmute”.


Nu mi-am îngăduit niciodată să-i reproşez ceva poetului. Dacă ar fi să o fac, atunci i-aş reproşa faptul că nu a îndrăznit să se rupă de gloria lui balcanică, o glorie a celui ce, în tinereţe, a înfruntat cohortele staliniste, triburile dogmatismului cu lancea iraţionalismului, o glorie reală, deci, dar care diminua pe măsură ce prestigiul internaţional al României acelor ani se evapora.


Nu a făcut din victoria lui o victorie de mâna întâi, o carieră europeană, mondială; a rămas captiv unei notorietăţi „locale”, pe care a păzit-o neînţelegând sau refuzând să înţeleagă şansa pe care poezia lui ar fi oferit-o spiritualităţii româneşti.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul