Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Reality şou cu Bianca lu’ Bote

        Critias

Continuă să mă enerveze până la pierderea uzului raţiunii pure şi puterii de judecată imbecilii hliziţi şi agresivi care se cred îndreptăţiţi să-şi privească de sus ţara în care s-au născut şi în care adeseori mănâncă o pâine mult mai albă decât ar merita. Plaja ţâfnoşilor de serviciu se întinde ge­neros de la căpşunarii care se îngrămădesc pe la vamă cu ocazia diverselor sărbători tradiţionale când ei revin pe tăpşanul natal ca să-şi etaleze autoturismul second hand plus ţopismul cosmopolit şi cărora aglomeraţia le postează pe fizionomii risctusuri de nemulţumire şi verdicte dispreţuitoare („Asta numai la noi se întâmplă, dragă!...”), terminându-se cu gazetăraşii de mâna paişpea cărora tot ce se petrece în „Românica” le miroase a sulf şi vidanjă.


Nu pretind nimănui să intre, hodoronc-tronc, în fibrilaţie patriotică şi să juiseze când se intonează Deşteaptă-te române!, nici să cadă pe spate când aude susurul cavalului mioritic, dar detest din toată fiinţa propensiunea acestor moftangii de trei parale către minimalizarea strepezită a tot ce mişcă-n ţara asta – râul, ramul şi haramul – şi către miştocăreala cabotină şi indigestă a unor ipochimeni alfabetizaţi cu anasâna şi nesimţiţi cât cuprinde.


În timpul scurt cât a fost prim-ministrul Guvernului României, Theodor Stolojan a produs două lucruri de ţinut minte: o gaură importantă în buzunarele deţinătorilor de valută şi o frază nu foarte complicată, dar doldora de adevăr: „În ţara asta sunt lucruri cu care nu se glumeşte!


Ar fi fost bine ca de adevărul ei să se lase pătruns cât de cât şi domnul preşe­dinte Traian Băsescu. Desigur, maniera zglobie a unora dintre ieşirile sale publice ar fi avut niţeluş de suferit, însă discursul prezidenţial putea câştiga substanţial în acurateţe ideatică şi corectitudine politică – chestii care nu l-au preocupat, pare-se, foarte tare pe Preşedinte atunci când, vorbind despre noua lege a învăţământului, a trântit o glumiţă contondentă şi uşor iresponsabilă de genul: „Copiii maghiari învaţă limba engleză cântând şi limba română plângând”.


Pardon? N-am înţeles eu bine sau Traian Băsescu a uitat pentru o fracţiune de secundă că este Preşedintele României şi că în gura sa orice cuvânt dobândeşte o pondere şi o semnificaţie aparte?! Sfatul meu gratuit, dar sincer este ca domnul prezident să reflecteze mai adânc la tezaurul sapienţial lăsat moştenire urmaşilor săi Văcăreşti de duiosul „dragă Stolo”...


Din ciclul „Românii despre România” face parte şi opinia doamnei Mioara Roman, afirmată allegro con brio într-o emisiune TV, cum că acela care a numit patria noastră „ţară tristă, plină de humor” ar fi fost I.L. Caragiale. Pentru fosta soţie a domnului Petre Roman eroarea poate fi scuzabilă; pentru actualul cadru didactic universitar de la Facultatea de filologie a Universităţii Bucureşti, Mioara Roman, confundarea lui George Bacovia cu Nenea Iancu este însă impardonabilă. Nu doar în ochii studenţilor domniei sale, ci şi în aceia ai unui elev de liceu cu preocupări literare moderate ...


Deşi mi-am propus în repetate rânduri să nu mă mai mir de nimic, mărturi­sesc că o declaraţie de săptămâna trecută a directorului general al FRF, Ionuţ Lu­pescu, mi-a deteriorat complet biomecanica existenţială, lăsându-mă cu gura căscată larg a siderare. Iat-o: „Ştefan Radu nu răspunde de vreo trei luni la telefon. (...) Dacă nu răspunde la telefon, nu înţeleg cum poate fi convocat. Din ce mi-au spus antrenorii, au încercat să dea de el de trei luni şi nu îl găseşte nimeni.


Precizez că fotbalistul Ştefan Radu nu evoluează nici în campionatul Insulelor Capului Verde, nici în Burkina Faso, ci la Lazio Roma – echipă  de Seria A din Italia, ţară care face parte, ca şi noi, din UE. Mă întreb: clubul Lazio nu posedă şi el acolo un sediu, un număr de fax, o adresă de e-mail, nişte angajaţi plătiţi să aibă habar ce se-ntâmplă prin ograda lor? Atunci, cum vine asta: au încercat să dea de el de trei luni şi nu-l găseşte nimeni?!


Şi-ar mai fi ceva. E posibil oare ca despre un fotbalist susceptibil de convocare la echipa naţională oficialii FRF să nu ştie nimic timp de trei luni – mai trăieşte?, mai joacă?, e valid?, e accidentat?, e indisponibil din alte motive?, e în formă maximă? Pe ce bază este chemat el la lot? Doar fiindcă răspunde prompt la telefonul mobil? Deci, dacă-l pierde sau i-l furgăseşte cineva, fiind nevoit să-şi schimbe numărul, gata, s-a şters pe bot de selec­ţionare?!


Plin de candoare, Ionuţ Lupescu nu înţelege cum poate fi convocat Ştefan Radu dacă nu răspunde la telefon. Eu nu-nţeleg cum de nu-şi dă el frumuşel demisia după o astfel de declaraţie. Păi, aici suntem într-o federaţie de fotbal profesionist sau într-un reality şou cu Bianca lu’ Bote?!


În medie, numărul celor care apreciază instituţia premiului literar este sensibil egal cu al acelora care-l contestă. Deşi am destule motive să mă plasez în prima categorie, uitîndu-mă la lista nominalizărilor la Premiile USR pe anul 2009 sunt tentat să mă transfer temporar în cea de a doua. Câteva motive:


1. Nu sesizez raţiunea de includere printre nominalizaţii USR a unui autor străin. Ne place sau nu, până una-alta, Republica Moldova este o altă ţară decât România, iar Arcadie Suceveanu face parte din uniunea de creaţie a acelei ţări, nu a acesteia. Sentimental subscriu, dar procedural nominalizarea sa îmi pare cam nestatutară. (Se înţelege, sper, că rezerva mea vizează un principiu, nicidecum o persoană).


2. La secţiunea Premii speciale sunt arondate, conform menţiunii din lista de nominalizări, „alte genuri” decât Proză, Poezie, Dramaturgie, Critică literară/ Eseu/Istorie literară, Traduceri etc. Mă întreb ce „alt gen” decât proza este Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită? Şi, similar, în ce „alt gen” decât Critică literară/Eseu/Istorie literară se încadrează volumul lui Nicolae Mano­lescu Viaţă şi cărţi – Amintirile unui cititor de cursă lungă?


E adevărat: ambii autori s-au recuzat, dar nedumerirea rămâne.


3. Liviu Ciulei avea dreptate când spunea că nu există spectacole valoroase sau nevaloroase, ci doar spectacole importante sau neimportante. Mutatis mutandis, cred că acest lucru ar trebui să prevaleze şi la acordarea premiilor USR în chip de criteriu fundamental şi mai presus de gusturile individuale: cât de importante (sau nu) sunt cărţile apărute într-un an pentru literatura română.

Am scris favorabil despre volumul Martei Petreu Diavolul şi ucenicul său Nae Ionescu-Mihail Sebastian într-un moment în care cartea era atacată furibund şi, după părerea mea, nejustificat. Îmi menţin integral aprecierile de atunci. Am însă rezerve asupra nominalizării sale la premiul USR exact din motivul enunţat anterior: este o carte bună, chiar foarte bună, nu însă şi una importantă. Miza ei este minoră, la fel cum modest sub aspect literar este protagonistul său. Mai mult: chestiunea derapajelor ideologice ale lui Sebastian datorate multilateralei sale dependenţe de gândirea politică a lui Nae Ionescu n-are nici o relevanţă în planul creaţiei literare a autorului, limitându-se strict la un moment mai mult sau mai puţin accidental din activitatea sa gaze­tă­rească. Pe cale de consecinţă, o contribuţie – oricât de spectaculoasă – la cunoaşterea producţiei jurnalistice a unui prozator fără talent (G. Călinescu dixit!) şi dramaturg facil nu-şi  prea găseşte, din punctul meu de vedere, justificarea pe lista premiabililor Uniunii Scriitorilor.                                                                                   
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul