Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nichita – 75 Totuşi, cuvântul...

        Constantin Trandafir

Despre poezia lui Nichita Stănescu nu se poate vorbi sau scrie fără a pune, măcar în treacăt, spinoasa problemă a cuvântului. Evident că nici într-un spaţiu atât de restrâns cum e acesta şi consacrat special temei nu e cu putinţă decât a se reaşeza câteva accente. Şi nici vorbă de precizări teoretice, cele mai multe dintre ele fiind clişeizate. Doar atât, minimum minimorum: poezia este construcţie în limbaj, impulsul genetic al creaţiei îl constituie „alchimia cuvântului” (Rimbaud), posibilităţile combinatorii ale limbii,  însuşi spiritul uman există numai prin limbaj (Mallarmé). Spectacolul poeziei lui Nichita Stănescu rezidă cel mai mult în varietatea aproape paradoxală a dicţiunii imagistice. Tensiunile poetice se petrec la nivelul afectiv-cerebral, rezultând dintr-o aprigă luptă cu limbajul: „Îmi învăţam cuvintele să iubească, / le arătam inima / şi nu mă lăsam până când silabele lor / nu începeau să bată./ Le arătam arborii / şi pe cele care nu voiau să foşnească / le spânzuram fără milă, de ramuri. // Până la urmă, cuvintele / au trebuit să semene cu mine / şi cu lumea” (Ars poetica).


În chiar volumul O viziune a sentimentelor, Nichita Stănescu include „o viziune a cuvintelor”, care cu timpul va dobândi o extensie cosmologică. Limbajului i se atribuie virtuţi germinative prin calităţile lui polisemice. Dar tot această amplificare creează suspiciunea cu privire la resursele cuvântului de a împlini utopia integratoare. Circumspecţia însăşi e creatoare, potrivit cu principiul poetic al tăcerii. Amfion, constructorul, cântă ca să crească zidurile cetăţii. O mitologie a cuvântului se conturează în volumele Obiecte cosmice, Oul şi sfera, Laus Ptolemaei, fiecare locuite cu forme şi conjecturi noi pe temeiul coincidenţei opuselor şi al determinării raporturilor dintre lucruri şi cuvinte, care este însăşi esenţa poeziei: „O, lucrurile, vid absolut mai vid decât / ventuze ramificate sugând oriunde / obiectele cosmice./ Încerc să mă salvez / şi nu pot decât / cuvintele înstelate  să le ridic deasupra. / Numai cuvintele au fiinţă, / numai ele există, există fugind / speriate de moarte, de lucruri.  / O, lucrurile deschid un ochi, pironitor / Şi-l clatină la dreapta, în stânga / după cuvinte. Cuvintele fug, se fac străvezii, / lucrurile stau, se fac vizibile. / O, lucrurile, exacerbare a vidului” (O, lucrurile). De pe acum se anunţă o criză a limbajului, ontologică, neputinţa de a semnifica „poetic” lumea, de a releva puterile indescriptibile şi spirituale: „Cuvintele / nu au loc decât în centrul lucrurilor, / numai înconjurare de lucruri”. Poetul tatonează tot mai mult dimensiunea concret-ludică a existenţei, un spectacol mereu schimbător şi fascinant: „Doamne, Ptolemeu, blândule, / niciodată nu mi se face dor de idei, / ci numai de lucruri, / ci numai de lucruri, / schimbându-le din unu în trei şi cinci” (Cântec de scos apa din urechi).


Acest mod de a se defini în relaţie cu lucrurile, de a se raporta la obiecte prin cuvânt, capătă noi înţelesuri în volumul Necuvintele. Mai intensă, parcă, decât până acum este frenezia şi invenţia limbajului, încrederea în virtuţile sintactice ale cuvintelor, tânjirea după prospeţimea lui originară, mirajul cuvintelor instauratoare; pe de altă parte, efortul dureros de a exprima inexprimabilul: „Să cauţi un cuvânt ce nu există / şi să asculţi cum timpul devine des. / Un cuvânt / pe care l-ai auzit, şi brusc / simţi că nu există...” (În Grădina Ghetsimani). Nu există deoarece se situează în atemporalitate, se pulverizează în numele obiectelor ori dincolo de ele, în necuvânt, în increat, în instanţă, cuvântul nu-şi poate îndeplini funcţia cosmogonică. Pentru a nu se pierde orice rost, poetul tinde să pătrundă mai adânc în cronotopul cuvântului substanţial, să-i desluşească dimensiunea ontologică. Acut interogativ, el trăieşte dilematic scindarea, o dualitate vibrantă şi anxioasă a fiinţei universale: „Ceea ce este mai departe de mine, / fiind mai aproape de mine, / «tu» se numeşte. / Iată, m-am trezit zbătându-mă./ Se zbătea în mine «tu», / tu, pleoapă, te zbăteai, / tu, mână, / tu, piciorule, te zbăteai / şi deşi stam întins, alergam / de jur împrejurul numelui meu” (Lupta lui Iacob cu îngerul sau despre ideea de „tu”). În acest context de maximă expresivitate  retorismele şi redundanţele fac notă discordantă, ca orice filosofare ternă: „Cine sunt eu? Care-i locul meu în Cosmos”? se întreabă poetul chiar în titlul unei poezii. Răspunsul e de-a dreptul fastidios. „Reparaţia” vine tot din ideea poetică de alteritate în „necuvinte”: „El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete, / Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi./ El a întins spre mine o ramură ca un braţ. / Eu am întins spre el braţul ca o ramură./ El şi-a înclinat spre mine trunchiul / ca un măr. / Eu mi-am înclinat spre el umărul / ca un trunchi  noduros” (Necuvintele).


Cuvântul, condiţia materială de căpătâi, conduce la condiţia ideală a poeziei, ca să ne exprimăm în termeni maiorescieni, cu înţelegerea faptului că între cele două dimensiuni  nu se mai pune astăzi semnul contrarietăţii. Înainte de toate stă revelaţia, dar nimic nu se întocmeşte fără elaborare şi o imperioasă „ordine a cuvintelor”, care poate fi şi formă ca deformare. Starea de graţie se exprimă, printr-o acerbă confruntare cu sensurile ascunse ale cuvintelor, iar libertatea consistă tocmai în conexiunea la aventura ontologică. Pentru a capta inefabilul materiei, poetul are un magnetism specific, o dinamică interioară capabilă să pună în mişcare şi „necuvintele” şi, neapărat, să stabilească o nouă ordine a cuvintelor care să dezrobească energiile latente: „Visez acel laser lingvistic, / care să taie realitatea de dinainte, / care să topească şi să străbată / prin aura lucrurilor. Acel cuvânt îl visez / care a fost la începutul / lumilor lumii, / plutind prin întuneric şi despărţind / apele de lumină / născând peşti în ape  şi născând / ape şi lumină, / născând peşti în ape şi născând / ape şi lumini în lumină” (Necuvintele). Acesta e cuvântul originar care caută o cunoaştere nouă, dar mai cu seamă  tinde spre nemărginire şi mister, totul inducând poetului o „foame de cuvinte”, insaţiabilă, fiindcă prin forme descoperă lumea cu adâncimea sensurilor ei: „În străfundul fiecărui lucru nu există / până la urmă decât un cuvânt – / înfăţişarea trupului meu, tristă, / ştie legea acestui pământ, / că până la urmă în lucruri nu este / în miezul miezului decât un cuvânt, / rege al întinderii aceste / cu viţele arse în vânt” (Foamea de cuvinte).


Iată, volumul În dulcele stil clasic amestecă fluxul conceptual şi disponibilităţile ludice ale cuvântului, spunerea solemnă şi stângăciile simulate, o multiplicitate verbală şi de atitudini ca în tehnicile baroce sau suprarealiste, ca într-o demonstraţie de imense posibilităţi ale limbii române. Poetul e, ca totdeauna, carnal şi abstract, pitoresc şi diafan, mai tandru şi mai ironic, mai retoric şi mai sentimental-parodic decât oriunde până acum. Cu aceste poeme erotice pătrunde adânc în teritoriul „dulcelui stil clasic”, în felul recuperărilor făcute de o anumită parte a modernităţii. În bună companie (Anton Pann, Arghezi, Ion Barbu, Miron Radu Paraschivescu), Nichita petrarchizează în maniera Văcăreştilor şi a lui Conachi, cu un rafinament special al limbii, o „imitaţie” savantă a stilului desuet. Registrul cântecului de lume, „neîndemânarea” savuroasă a stihurilor populare se răsfaţă în mozaicul Strigăturilor: „Ce-ai de gând cu mine, fă, / Subţire şi galbină, / prună mult şi platină / icoană şi datină?.../ Vrei să fii tu rază, tu / groasă cum e mugetu, / Bătrână ca taică-tu / şchioapă / roabă / slabă? / Ca şi geana maică-ti / ca şi i dintr-un a fi?.../ Ce-ai de gând cu tine, fă, / măduvă de văduvă? / Inimă de viperă / vrei să fii, tu, liberă?...” Când languros, când galant seducător, libovnicul se joacă de-a trubadurul-„tribulindul” curtenitor: „Beţi din cupa mea de piele / Doamnă, numai vinuri grele / Doamnă, numai vinuri roşii / Doamnă, numai vinuri verzi / doamnă, numai vinuri albe / căci vă stau covor sub talpe / Şi la mânuri stau inel / Vâna mea vă e cercel (Trei cai). E, totuşi, altceva decât jelaniile Văcăreştilor şi leşinurile lui Conachi. Sunt „poveşti de dragoste” timbrate nichitian, e acea „alchimie” care face din poetul nostru unul mare de tot.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul