Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un fantastic al fricii şi delaţiunii

        Dan Cristea

Complexe, foarte bine scrise şi, în genere, inteligent conduse spre finaluri de efect şi surpriză, cele nouă povestiri ale lui Constantin Mateescu abordează mize­riile şi teroarea ideologică a „obsedantului deceniu” („Epoca de Fier”, cum o numeşte autorul, spre deosebire de „Epoca de Aur”, ceauşistă) din perspective originale, aplecându-se, astfel, atât asupra unor medii intelectuale, artistice şi studenţeşti din perioada respectivă, cât şi asupra atmosferei din câteva familii aparţinând noii aristocraţii comuniste. Domeniul predilect al scriitorului, care asigură, în bună măsură, şi identitatea cărţii, este fantasticul. Un fantastic al fricii, al angoasei şi surescitării, al coşmarului şi spaimei, dar şi al indeterminării şi al enigmei. Epoca este reconstituită cu minuţie şi acuitate realistă, însă cu privirea îndreptată nu spre istorie şi documentar, ci spre literatură şi ficţiune. Cu alte cuvinte, epoca anilor stalinişti şi poststalinişti este, pentru Constantin Mateescu, scena de manifestare a unei psihologii halucinante, propice reprezentării fantastice, căci fantasticul este, poate mai presus de orice, o literatură a fricii şi terorii.Timpul istoric pe care îl descrie scriitorul, cu o cunoaştere pe viu a acestuia, este acela al „dubei negre” şi al descinderilor făcute în toiul nopţii, în urma oricărui denunţ, fie şi fantezist. Este timpul celei mai brutale cenzuri şi al cărţilor arse şi interzise, pentru a căror deţinere se puteau da ani grei de închisoare. Cum filozofează un personaj din povestiri, totul e posibil, căci „fiecare dintre noi poartă în spinare o vină, adesea neştiută, suntem culpabili, pasibili de pedeapsă, asta e condiţia noastră, de robi în libertate, problema constă în arta de a te deroba”. Tema (şi teama) mai multor povestiri sunt legate, în special, de delaţiune. Exploatarea consecinţelor hiperbolice ale acestei situaţii stă la ori­ginea unor pagini de proză cu totul remarcabile.


Primele trei povestiri au în comun, dincolo de atmosfera generală, de suspiciune şi supraveghere (se trăieşte, cum scrie autorul, printre „pândaci şi delatori”), şi tipul de personaj-povestitor, întrupat în persoana studentului sărac, de la Filozofie, venit din provincie (născut în 1927, scriitorul însuşi absolvă Facultatea de Filozofie din Bucureşti în 1953, anul morţii lui Stalin) şi locuind la diferite gazde bucureştene. Personajul din „Cu Troţki în intimitate” se mărturiseşte, în plus, a fi „emotiv, labil şi anxios”. Istoria lui, de coşmare şi obsesii, începe din ziua în care un prieten, om fin, dar bănuit turnător, îi împrumută spre lectură „Istoria revoluţiei ruse” de Troţki, carte tot atât de periculoasă în epocă precum o încărcătură de exploziv. Din acest moment, existenţa lui se schimbă, viaţa de zi cu zi, chiar şi visele de noapte fiindu-i bântuite de imaginea liderului bolşevic căzut în erezie şi dizgraţie mortală. Consemnarea de către autor a senzaţiilor de spaimă ce invadează conştiinţa personajului nu împiedică însă introducerea în text a unor amuzante pasaje umoristice, cum este acesta, de pildă: „În noaptea aceea l-am visat pe Troţki. Luasem cina împreună la un restaurant de lux din Acapulco. Ploua uşor. Reclame luminoase, plaja goală. Mi se plângea că îl doare o măsea. «Hai să-ţi arăt». S-a aplecat spre mine, rânjind, şi şi-a expus dentiţia. De-o parte şi de alta îi răsăriseră doi colţi enormi de fildeş. Îngheţasem. M-am tras cu forţa  înapoi. «Fii calm, mi-a spus. Sunt de carton. O fantezie a mea. Îi folosesc doar la ocazii». S-a auzit un ţipăt disperados, m-am trezit. Dormisem cu Istoria ipochimenului în braţe”.


Personajul încearcă în mai multe rânduri şi nu izbuteşte să scape într-un fel de cartea compromiţătoare. În cele din urmă, invadat de aceleaşi senzaţii de teamă paroxistică, o aruncă în Dâmboviţa, într-un pachet de care legase, spre mai multă siguranţă, o piatră care să-l ducă la fund. Epuizat de emoţii, se întoarce acasă, noaptea târziu, dar - lovitură de teatru! -  descoperă că, pe masă, îl aştepta nu altceva decât „Istoria” lui Troţki. Momentul fantastic, clipa inexplicabilă, de ruptură dintre logic şi ilogic, clipa de incertitudine şi ezitare între soluţiile la enigmă se anunţă, ca de obicei, prin semne speciale. Aici e vorba de ameţeleală („M-am frecat la ochi. Mă cuprinse o ameţeală dulce”). Aceeaşi senzaţie de „ameţeală dulce” o resimte şi personajul din proza intitulată „Cenaclul din Matache”, atunci când, revenit acasă după ce încercase pentru ceva timp să-şi piardă urma, se trezeşte că e întâmpinat la uşă nu de gazda obişnuită, la care locuia, ci de o agentă a Securităţii („O, ce surpriză, a exclamat, ce bucurie, poftim la noi, te aşteptam de mult...”). Un câine negru, lătrând furios, completează scena ambiguă, paradoxală, survenită la capătul unei măcinări interioare provocate de spaime şi coşmaruri terorizante: „Ajunsesem să visez miliţieni, anchetatori, cătuşe, celule zăbrelite, pivniţe şi instrumente de tortură şi mă trezeam buimac”. Personajul-povestitor, care se declară el însuşi „irascibil şi suspicios”, e chinuit de incertitudinea „aşteptării”. Aşteaptă, astfel, din moment în moment, să fie prins şi închis, căci este ultimul rămas liber dintr-un grup de şase intelectuali, strânşi iniţial într-un cenaclu, „sub semnul prieteniei, al cărţilor şi muzicii”. Ca la Agatha Christie, grupul se destramă treptat, membrii săi fiind, rând pe rând, săltaţi de Securitate. Întrebarea care revine obsesiv, cine e probabilul delator din grup?, rămâne fără răspuns şi imprimă totodată povestirii o turnură enigmatică, detectivistică, de observat şi în alte proze din volum.


Nici compromisul, într-o epocă a tuturor compromisurilor, nu se dovedeşte întotdeauna salvator pentru eroii lui Constantin Mateescu. Astfel, personajul-artist din „Melody Bar”, care îşi propune să cultive morala primită de acasă („să fiu cuminte, obedient, să nu vorbesc necuvenit”), încearcă, în acelaşi timp, să se menţină la suprafaţa lucrurilor, comportându-se, cum singur admite, într-un mod laş, concesiv şi disimulat. De frică, îşi arde cărţile, îşi arde manuscrisele („Asistam la un autodafe sălbatic, de o cruzime justificată numai prin nevoia de a mă descotorosi de spaime, de a mă exorciza de toate cedările şi laşităţile”). La fel, asistă doar ca spectator la problemele grave, de viaţă, prin care trec cei din jur. Decade socialmente şi se angajează ca gunoier la Salubritatea publică. Un neaşteptat gest rebel, ca o ultimă tentativă de a se simţi liber (cântă la trompetă, noaptea, în plină stradă), îl trimite însă, necondiţionat, în duba securiştilor. Într-un mod asemănător, personajul din povestirea „M-am însurat cu o comunistă” recunoaşte cu luciditate că duce o „existenţă parazitară, duplicitară, coabitând cu spaima”. Căsătorit cu o asistentă universitară, de Materialism istoric, fiica unui om al Puterii, fost ilegalist, insul îşi pierde identitatea, se alienează de sine şi devine, implicit, anexa „unui bărbat tiranic şi al unei tinere îndoctrinate”. Trăieşte o viaţă de confort, dar totalmente îngrădită în ce priveşte iniţiativa proprie. Într-un final ceva mai slab decât altele, personajul, aflat în călătorie împreună cu soţia, ajunsă între timp, ea însăşi, reprezentantă a Puterii, decide s-o părăsească şi să rămână în exil, la Paris. Securitatea îşi face însă datoria şi soţul recalcitrant e recuperat brutal de către oamenii ei.


În plus faţă de temele surescitării, coşmarului, spaimei şi fricii, favorabile scriiturii fantastice, Constantin Mateescu îşi presară povestirile, de multe ori discret, cu semnele unor mici detalii, care au menirea să submineze, în fapt, iluzia de realitate pe care o oferă textul. Aici, de pildă, personajul-povestitor vorbeşte cu câinele său, Socrate. Într-o povestire amintită anterior, se observă o stafie, care „tremura tiptil, pe lângă gard”. În alta („Nebuna din Chaillot”), fantasticul, atâta cât există, se naşte din jocul hazardului. Scorpia de vecină, care îi toarnă la Securitate pe cei doi tineri soţi că ascultă la radio „Europa liberă”, moare călcată de o maşină tocmai când aceştia, exasperaţi până peste poate de şicanele ei, se hotărâseră să se mute înapoi, în fosta lor locuinţă, mizerabilă. În fine, în câteva alte povestiri, morţii îşi au „vocile” lor, enigmatice, care vorbesc peste timp, fără să rezolve totuşi incertitudinile legate de felul cum au dispărut.


Un fantastic de un tip mai deosebit, pe care l-am putea denumi drept un fantastic al hiperbolei, ne întâmpină într-una din cele mai bune povestiri din volum, şi anume „Compunerile cognitive”, proză în care tema delaţiunii ajunge să-l includă chiar pe personajul delator. Asistăm aici la un crescendo nebun, halucinant, al turnătoriei care depăşeşte limitele verosimilului. Personajul principal, care e şi narator, e un tânăr funcţionar angajat la Radio, la secţia spaniolă, având drept colegi un grup de patru spanioli, foşti participanţi la războiul civil. „Harnic, descurcăreţ, adaptabil la împrejurări” (e vorba de acelaşi autoportret pe care îl întâlnim adeseori), individul e racolat ca informator al Securităţii şi, în această calitate, îşi trimite primele texte informative, simţind, cum zice, oarecare „strângere de inimă”. Cu vremea, remuşcările îi trec, activitatea începe să-i placă, ba chiar să-l pasioneze, personajul se descoperă, compunându-şi delaţiunile, un „literat in nuce”, un „cunoscător sagace al sufletului omenesc”, un perfecţionist al stilului, pătruns în „lumea fascinantă şi acaparatoare a scrisului”. Delaţiunea, deşi lasă victime în urma ei, devine aici scop în sine, pură exercitare, muncă de creaţie. Cu un cinism desăvârşit, personajul îşi toarnă, rând pe rând, colegii spanioli de redacţie, apoi amanta, pe care o răpise unuia dintre aceştia, scrie note informative despre oameni fictivi, îşi încondeiază şefii, pe cei cu care lucrează şi care îl racolaseră, sfârşind prin a fi trimis ca ataşat de presă şi informator în Venezuela.


Două povestiri din volum („Enigma Soniei”, al cărei timp epic se prelungeşte până în zilele noastre, şi „Plecarea Generalului”) descriu protipendada comunistă a epocii dejiste din unghiul de vedere al unui fiu rebel (naratorul), care, reconstituind trecutul, îşi judecă tatăl, fost înalt demnitar al Puterii. Moartea neelucidată a unor femei, soţii sau amante ale personajului nomenclaturist, furnizează în fiecare din ele sâmburele necesar de mister şi incertitudine (accident, sinucidere sau crimă?), indispensabil scriiturii fantastice. Constantin Mateescu se arată, în prima din prozele menţionate, şi un evocator de forţă al bătrâneţii senile şi decrepite, calitate epică pe care o regăsim din plin prezentă şi în ultima piesă a volumului, „Ramona-Vals”. Povestirea, incluzând şi timpul recent, al epocii postdecembriste, narează o zi din viaţa (pe sfârşite) a unui fost spion şi demnitar comunist, posesor al unui „destin bizar, aventuros”, marcat de multe escapade şi deşănţări erotice. Fragmente de amintiri din acest trecut bogat traversează acum mintea bătrânului, asaltată deopotrivă de gânduri de moarte, de obsesii şi de sentimente depresive, care îi dau impresia că trăieşte nu în realitate, ci într-un „vis absurd şi dureros”. Finalul povestirii, care nu rezolvă enigma numelui de femeie implicat în titlu, rămâne deschis, lăsând posibilă atât interpretarea comună (telefonul care sună), cât şi interpretarea fantastică (apelul morţii).


Povestiri de angoasă, de surescitare, de paroxism, prozele lui Constantin Mateescu pun într-o lumină aparte detaliul de viaţă cotidiană, dar şi stranietatea unei epoci care a cultivat fapte de existenţă greu imaginabile.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul