Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Neînvins vulturul nordic

        Felix Nicolau

Mare aventură antologiile! Cum se expune autorul în toate fazele operei lui, când módele au ajuns atât de repede schimbătoare! O antologie îmi apare ca un autoportret nud ori ca o natură moartă, după caz. Trebuie să fii foarte bun sau foarte inconştient ca să accepţi să fii antologat.
Orb prin nord (Paralela 45, 2009) a lui George Vulturescu are fisuri în tencuială, acoperişul mai curge pe ici, pe colo, dar în rest se ţine bine. Este vorba despre o poezie elevată, non-descriptivă, profetică şi tumultuoasă. Posibili strămoşi fiind William Blake şi Aron Cotruş. Ceea ce uimeşte după lectura volumului este unitatea stilistică şi tematică a unei arte care se revarsă necontenit de vreo 30 de ani. Propriu-zis, un program stabil a priori, pe care poetul l-a urmat cu cerbicie, nuanţând, adâncind, reconsiderând din unghiuri diverse. Se simte, însă, aceeaşi mână, aceeaşi voinţă de sistem şi aceeaşi abordare. Este modul de elaborare al operei specific unui filozof de formaţie hegeliană.
Mai întâi, scriitorul şi-a delimitat orgolios o provincie, pe care a ecografiat-o, scanat-o si cartografiat-o până a obţinut spiritul provinciei respective. O provincie ca un regat, dar un regat sufletesc, iubit şi renegat deopotrivă. George Vulturescu s-a specializat în transfigurarea realităţii şi în distribuirea spiritului în aparenţe cotidiene. Derealizare şi realizare.


Antologia debutează cu o selecţie din Tratat despre Ochiul Orb (1996). Oraşul apocrif îşi aşteaptă poetul care să-l legitimizeze. Poezia, la rândul ei, e meserie grea, dureroasă, singura însă capabilă să stoarcă sens dintr-o existenţă alienantă: „Nu-mi face plăcere să scriu. Ca şi cum ai schimba scutecele/ veacului. Ca şi cum ai extrage măselele cariate. Poemul/ devine un post de prim-ajutor cu «sanitari pricepuţi»”. Ciocnirea dintre nostalgia sămănătoristă şi greaţa de oraş a poporaniştilor are ca rezultat versuri cu decor şi stare de spirit bacoviene, mai puţin dezabuzarea şi fatalitatea patetică. Crâşma şi oamenii cavernoşi sunt dispuse contrapunctic unor leit-motive textualiste. Deşi pomeneşte frumuseţea pierdută a copilăriei de la sat şi urâţenia disperată a oraşului, poetul este extrem de conştient de actul scrierii. Frumos şi urât, inspiraţie năvalnică, incendiară, dar continue meditaţii asupra scrisului. Complicitatea lecturii e construită pe o structură de metafore ce reiau teoriile textualiştilor şi ale structuraliştilor în general: „cineva ţi-a aruncat frânghia scrisului să te agăţi“, „vinul fermentează, vinul e scrisul”.
George Vulturescu este, aşadar, un scriitor ce vine şi dinspre bibliotecă. Pentru el scrisul nu este mântuire, ci un chin necesar deschiderii unui al treilea ochi: „Acum când scriu văd cu poemul cea ce nu am văzut/ zilnic” (Podul sau dictatura ochiului).


Acesta este Ochiul Orb, cu dublă deschidere, interioară şi exterioară. El nu este doar un vizor, ci şi un judecător aspru, pronunţându-şi sentinţele în versuri. E ca şi cum poetul ar fi posedat de acest Ochi pe care-l blestemă şi adulează simultan. Ochiul este un stomac ce înghite hulpav realitatea („Versul înghite tot ce-i pun pe masă”, Tensiunea detaliului I), apoi o textualizează. Cum nu sunt deloc fermecat de maşinăria textualistă, o să depăşesc repede aceste narcisisme de breaslă.


În Tensiunea detaliului II, un vers spune: „Să nu predice poemul”. E mai mult decât gâtuirea elocvenţei, aşa cum o propunea Verlaine. Aici ideea este să nu judeci, ci să înregistrezi. Fireşte, obiectivitatea totală nu este posibilă, dar, într-adevăr, George Vulturescu nu se transformă în poet didactic ori în poeta vates. El este un dionisiac incorigibil şi multe dintre metaforele sau personificările referitoare la dans, ţâşnire, luptă, zbor etc. au tensiunea din Aşa grăit-a Zarathustra.


Cât despre religiozitatea acestei arte, cuvântul cel mai potrivit este nedefinită. Mistică însă este – adică ar vrea să fie. Depinde de cât de mult îi permite Ochiul Orb, care pare un daimon gnostic: „Ochiul Orb e obscen/ ca un sex/ al neantului” (Planctoanele Ochiului Orb – din (altă) dare de seamă despre Ochiul Orb). Sufletograf extrem de sensibil, el este atât de poluat – sau mai curând întristat de atâtea păcate, încât îi vine greu să mai creadă. Dar tensiunea mistică este împinsă spre hipertensiune, ceea ce menţine în viaţă creaţia poetului nordic. Plus sentinţele care vădesc o mare profunzime. Plus acele metafore scăpărătoare, care nu îi reuşesc rar. Unul dintre cei mai importanţi poeţi ai apocalipsei, manifestându-se ca un profet vâlvoi, virulent, dar care nu poate rezista ispitei de a rosti frumos, în figuri maxime.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul