Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

A trăi īn cultură

        Simona-Grazia Dima

Un observator atent al societăţii romāneşti de azi se arată a fi Traian Ştef, īn volumul său de eseuri intitulat, sugestiv, Deficitul de prezent (Ed. Paralela 45, 2009). Autorul mărturiseşte a fi adunat, īn cartea sa, texte (multe din ele, dar nu toate, editoriale apărute īn revista „Familia”) scrise pe parcursul a peste zece ani, pānă īn 2009. Eseurile poetului orădean, născute din preocuparea sinceră faţă de problemele ce-i privesc pe romāni, atāt īn raporturile lor cu lumea, cāt şi īn relaţia lor cu ei īnşişi, au nerv, patos, vivacitate. Sunt, īntr-un sens autentic şi nobil, patriotice – căci Traian Ştef conferă strălucire unui simţămānt esenţial, īncă suspendat, prin fatalitatea istoriei recente, īntr-un halo de stinghereală şi vag. Eseistul joacă, am spune, „cu cărţile pe masă”, īn sensul apelului la teorie şi lecturi importante, dar atuul său este calitatea de scriitor, acea imponderabilă sensibilitate a ochiului, care „moaie” categoriile intelectului, spre a le dărui o īn­treagă paletă de nuanţe. Ochiul īnregistrează, aşadar, „deficitul de prezent” al unei obşti debusolate, adesea pornită īn direcţii greşite, care preferă vieţuirii īn cultură traiul mimetic, kitschul, vulgaritatea. Ispita facilului, a diletantismului, este remarcată cu īngrijorare de poet, care citează, īn sprijinul intuiţiilor sale, din Tudor Vianu (salvarea din criza societăţii l-ar putea constitui recursul la valoare), din Derrida sau Nietzsche, dar şi din Şt. Aug. Doinaş, Sloterdijk, Paul Ricoeur ori J.-F. Revel.


Tema-cheie a cărţii, mereu aceeaşi, dar abordată din multiple perspective, o constituie necesitatea de a trăi la modul cultural, iar nu ideologic, adică repetitiv (prin idei şi mentalităţi plate, primite de-a gata) şi prin opoziţie cu propensiunea spre amatorism şi senzaţional ieftin: nu trebuie să uităm nicio clipă ce īnseamnă cultura – creativitate naturală, alertă perpetuă, valoare, caracter competitiv. Īn schimb, sunt neproductive proiectele nebuloase, centrate pe un viitor fără contururi clare, īn detrimentul unui profil romānesc deja definit prin istorie: multe naţiuni europene nu se sfiesc să-şi formeze o identitate īntemeiată pe certitudinile trecutului şi chiar să tragă foloase din ea (dacă ne-am referi doar la turism), constată autorul.


Eseurile reuşesc să ne captiveze prin bogăţia lor de idei, neliniştea (atribut generic al scriitorului) revelează mereu alte faţete ale aceluiaşi subiect. Menta­litatea folclorică, bunăoară, ne dăunează, ca naţie, prin aceea că nu cultivăm precizia, nici diferenţele, ci ne īmpotmolim īn confuzii nefericite, precum cele dintre funcţie şi instituţie, dintre realitate şi re­pre­zentare. Că tematica nu e una abstractă ne-o demonstrează numeroasele ac­cente pasionale ale unei indignări īndreptăţite: „Nu s-a īncetăţe­nit sloganul «Toţi suntem vinovaţi», amestecānd iar stăpānul cu sluga, călăul cu victima, profitorul cu omul onest? Inclusiv ideea democratică a alternativei este compromisă printr-un alt slogan: «Toţi suntem la fel»” (p. 25). O lume plană, lipsită de relief nu ar avea nici sens, nici frumuseţe, e de părere Traian Ştef, conştient de faptul că doar civilizaţia poate fi una singură, īn vreme ce cultura posedă valenţe infinite, pe care e chemată să le dezvăluie. Lipsa de prejudecăţi a eseistului e salutară şi atunci cānd pune īn practică ceea ce recomandă: meditānd, de pildă, pe marginea unor scrieri ale trecutului, al căror miez bun īl dezghioacă din cojile inutile, ca īn cazul unei cărţi din 1981 a lui Mircea Maliţa (omul despre care Ted Anton, īn volumul său Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu, īl descrie ca pe un intelectual rasat, politician atipic, cu ve­deri largi īn contextul dat, el fiind cel ce a dat vize de ieşire din ţară, pentru a beneficia de burse īn străinătate, multor romāni valoroşi, printre care Culianu īnsuşi).


Lui Traian Ştef nu-i scapă nici primejdiile noii limbi de lemn, semnalate de Nicolae Manolescu īncă īn 1999, cānd criticul preciza că vechile contestări ale esteticului – proletcultiam, structuralism, protocronism – sunt īnlocuite de cele actuale, ce voalează specificul literar īnsuşi, īn favoarea psihologiei, filozofiei, sociologiei, a mentalităţilor ori a istoriei. Este un soi de neomarxism, cu care se contaminează bursierii noştri īn unele universităţi americane, şi de care ar fi bine să ne ferim.


Discernămāntul īn toate ale vieţii este soluţia salvatoare īntrezărită de poet, pentru a evita condiţia de om condiţionat sau asistat, rob al mass-mediei. Curajoasă atitudine, presupunānd un mers prudent, ca pe o lamă de cuţit. Stră­dania merită totuşi, căci miza e mare – păstrarea nealterată a purităţii conştiinţei. O spune eseistul, prin gura poetului: „Īngerul pe care īl invocam īn copilărie e departe de noi, iar faptele noastre nu mai au coerenţa acelui sens metafizic unde se īntālnesc binele şi frumosul” (p. 103).


Respirānd un aer de radicalitate şi prospeţime, eseurile lui Traian Ştef elogiază discret condiţia ingrată, dar eroică a artistului, capabil să-şi asume, īn avanpost, dificila misiune a atenţiei mereu lucide, sinonimă unei mari iubiri.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul