Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O antologie reprezentativă

        Ionel Bota

Estetism structural ivit dintr-o percepţie inteligentă şi originală a creaţiei literare, poezia lui Octavian Doclin īşi păstrează resursele īn acolada aceluiaşi enunţ artistic bogat īn sensuri. De la debut, tot ce atinge liricul bănăţean pare a deveni poem, el este un risipitor jovial, contaminat de reflexivitate. Nefascinat de mode, el şi-a sfidat propriile porniri şi a ales calea defigurării tragice, a rămas, aşadar, să se lase ispitit de magiile cuvīntului care construieşte/deconstruieşte, adună īn scrinul imaginar farmecul vieţii ca unică parabolă. La īnceputul acestui an, la editura timişo­reană Anthropos, Lucian Alexiu a realizat o antologie a reşiţeanului, recuperīnd şi un text semnat de Gheorghe Grigurcu, o prezentare a poetului la proiectatul debut al său, īntāmplat īnsă mai tārziu, la 1979.


Sălaşe  īn  iarnă (Timişoara, Editura Anthropos, 2010, 224 p.), cartea de-acum, īncadrează  foarte  bine  reperele  unui  traseu  liric  interesant  īn literatura  romānă  din  ultimii  cincizeci  de  ani, de  la  borna  īnceputurilor (spuneam 1979, cu  volumul  Neliniştea  purpurei) şi  pānă  la Aquarius, op al  anului 2009. Avem, după anterioare antologări, o altă imagine asupra unei lirici de program estetic, īn care melodrama realului devine radicalism, preformare a ludicului īntr-un imens spectacol ale cărui acte nu sunt decāt recitirile vieţii ca exerciţiu de admiraţie. Viaţă ca propoziţie a fiinţei, ca un  ciudat erwartungshorizont din manuscriptele neconvenţionalului nostru H.R. Jauss, poem total. Aporiile oricărui mit īntemeietor sunt, deci, fracturări care īnving simbolici ale cercului, ale īnchiderii sensului, poetul apără identitatea poemului ca şi cum un īnger cerşeşte moartea, iar textul cererii sale devine hipertextul, contorsionatul cuvānt despre alcătuirile altei lumi. Īn cartea anului 1992, A te bucura īn eroare, un poem se constituie īn discurs de celebrare a scrisului-viaţă, mostră de ciudat energetism fiinţial īn varianta unei experienţe spirituale care, probabil, poartă marca Octavian Doclin. Concilierile memoriei (cuvāntul-memorie, scrisul-memorie, cartea-memorie) cu timpul stărilor de graţie, cu melancolia irepresibilă evoluează spre acest exclusivism al demitizărilor, deşi operaţia, īn supervizările eului liric, are o tentă recuperatoare, alternanţe, incantaţii-invocaţii, confesiv şi alegoric īntr-o componentă identitară, definind īn fapt, ca pe un construct savant şi irevocabil, poemul: „(...) Ducāndu-şi raţionamentul pānă aici fără să-şi poată/ răspunde la capătul īntrebării şi al răbdării/ de sine brusc gāndul lui īnmărmuri. De la un geam/ iluminat pe neaşteptate o voce īi īncărunţi/ sāngele-n vine:/ - Hei, tu, oricine ai fi! Nu auzi că din urmă/ vine īn mare viteză maşina de transportat oxigen?/ Tu nu poţi fi decāt martor. Singurul – şi poţi fi/ fericit – īntr-o poveste ce nu-ţi aparţine şi/ nu te priveşte. Victima zace aici īn bilbiotecă./ Tocmai am acoperit-o cu această foaie pe care/ scriu despre tine. Hei, tu, mă mai auzi?/ Şi chiar acum īn clipa cānd citiţi finalul/ acestui poem glasul de la geam fu īnghiţit de un/ zgomot./ Despre care azi nimeni nu-şi aminteşte/ să fi fost al maşinii de transportat oxigen” (Ultima īntālnire nocturnă cu Gassenheimer, arhivarul şef, memoria lumii, p. 150-151).


Surghiunul poetului īntārzie. Desigur, un surghiun me­ta­fizic („Idealul ce-l animă timpuriu e condensarea, lacrimă a formei”, scria Grigurcu īn 1972) īntr-un ţinut a cărui incertitudine e, sigur, iarăşi mimată, undeva īntre Melancolia şi Hibernia. Eleganţa discursului, una din marile obsesii ale poetului, trimite la ordine şi armonie, poemul fictivizează pānă şi valenţele colocvialului, sinele trăieşte un permanent festin al cuvintelor. Īn Carte din iarna mea (2003) īntālnim poemul care dă titlul prezentei antologii, o secvenţă dintr-un joc viciat īn marasmul alotropiilor realului şi, poate de aceea, marcānd in­trarea īntr-o mult schimbată īn regulile ei poveste a lumii. Trans­lările metaforei sunt, aici, gest imanentist şi spectroscopic. Īn propriile evanescenţe, eul scriptor se oferă depurificării, marea trecere (blagianul rit metamorfozat īn designenţe ale poiesisului autorului) dislocă traseele insolitului retraīte-retour, provocările decompoziţiei iscă disoluţiile interogativului, drepturile poemului de a fi poem converg īn marele enunţ, adevărul. Rostirea oraculară ne situează īn mitosul textual, īn privirea contaminată de alegoriile melancoliei imperiale este proiectat orizontul matricial, auraticul parnasian devoalānd peisajul īncepu­tului/ sfārşi­tului: „Pala­tele lui Dumnezeu pe pămānt -/ le priveşti īn fugă/ īn această goană necontrolată a trecerii/ parcă ar vrea să īntrebe ceva/ de cineva dacă i-ai văzut acolo de unde vii/ atāt de grăbit/ seamănă tot mai mult cu stăpānii lor/ pe care nu i-ai cunoscut/ te privesc/ şi ele nerăbdătoare/ uluite şi puţin mai singure/ precum un īmpărat căruia supuşii/ i-au uitat numele” (Sălaşe īn iarnă, p. 45).


Recenta antologie este o carte necesară īntr-o vreme īn care bilanţurile unor veleitari aglomerează deja peisajul editorial cu dicţionare, sinteze, cărţi conţinānd mostre ale subprodusului cultural. Īntr-o vreme cānd cultura naţională - sau ce a mai rămas din stālcirea postdecembristă a acestei structuri sectoriale fundamentānd īn organismul social zestrea noastră identitară ca popor, ca naţiune -  şchioapătă, e nevoie de reţete ale īnsănătoşirii grabnice  spre a se evita amputarea.

Carte serioasă, antologia lui Octavian Doclin Sălaşe īn iarnă  argumentează, de la debut la cea mai recentă apariţie editorială, un destin bine ancorat īn marea biografie, autentică, a literaturii romāne dintotdeauna.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul