Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Generaţia ’80 în câteva repere (II)

        Constantin Stan

Senzaţia primă pe care am avut-o la Colocviul „Generaţiei ’80”, desfăşurat la Piteşti, a fost cea a expandării generaţiei până la disoluţie. Am întâlnit scriitori care neagă cu vehemenţă că aparţin optzecismului (şi unii chiar au dreptate!), dar mai ales nu i-am întâlnit pe cei care fac corp comun - nu că aparţin, ci chiar sunt Generaţia ’80. Unii au dispărut: Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ioan Flora, Ioan Lăcustă, alţii nu au încăput, probabil, în liniile acestui prim colocviu (ori poate nu au vrut să vină, nu ştiu cu exactitate ce s-a întâmplat).


Înţelegerea fenomenului trebuie să pornească de la noţiunea de text. Dar nu în sens telquell-ist, să zicem, ci într-un sens mult mai larg, ca tot ceea ce omenirea imprimă, a imprimat sau va imprima: de la bani la actul de naştere, de la procesul-verbal la sonetele lui Shakespeare, de la textul administrativ la textul politic. Literatura este şi ea un text al lumii cu o valoare de întrebuinţare şi cu un cod instituţionalizat de descifrare. Valoarea de întrebuinţare conferă textului o acţiune de tip pragmatic, imediată sau mai depărtată. Din această perspectivă, putem înţelege că niciun text nu este o gratuitate, niciun text nu este inocent. Dimpotrivă, orice text este normativ. Controlul exercitat de către Putere asupra producerii de texte este un control al valorii de întrebuinţare (utilizare, îl numeşte Gheorghe Iova) prin transformarea lor în marfă. Ca şi în cazul Generaţiei Neptun din Italia anilor ’50, s-a pornit de la refuzul de a tipări, deci de a transforma scrisul, textul într-o marfă. Au fost dispute aprige la fiecare cedare/publicare fie în reviste, fie editorial. „Curtea de aer”, din volumul „Aventuri într-o curte interioară”, este o astfel de cedare prin oferirea de text care să aibă o altă valoare de întrebuinţare decât cea dorită de autorul său, Mircea Nedelciu. Din această perspectivă, întreaga producţie editorială din acea vreme era considerată a fi un compromis, literatura fiind o valoare adăugată puterii, care folosea în scop propriu orice text tipărit.


Textul se delimita de literatură şi se opunea ei. Era vorba de o de-literaturizare prin atacul la câteva stereotipii care funcţionau atât în atitudinea faţă de literatură, cât şi în practica ei, dar şi în evaluarea critică: literatura e subiect, scrisul are un autor impersonalizat, creaţia este inspiraţie şi are un ce inefabil, evaluarea se face în funcţie de genuri. Textul propunea: limbajul (într-o nouă sintaxă şi exonerat de servituţile „literaturizării”), fragmentul (şi fragmentarismul, ca reacţie împotriva pre-semnificaţiilor), destructurarea (dreptul realităţii de a fi privită, percepută multiplu, nu mecanicist), autorul (actant al textului, şi nu personaj al propriei ficţionalizări), abolirea genurilor. Raţiunile editoriale au pus etichete: „proză scurtă”, „roman” pe primele cărţi ale acestor autori, iar critica le-a ana­lizat conform etichetei. De aici, pedalarea excesivă, în comentariile critice, pe aspectele formale, acuza de „eseism”, de „teoretizări”, iritări în faţa intervenţiei directe a autorului în textul său şi, mai ales, a demontării mecanismului care produce textul, acuza feroce de lipsă de epic. Remarc că, în decurs de 35-40 de ani, toate acuzele s-au convertit în calităţi la alţi autori decât la optzecişti şi s-au comunizat până într-acolo încât raportările istorico-literare sunt abolite şi considerate a fi inoperabile, pentru că, aşa cum spunea un tânăr critic, pe cine mai interesează ce-a fost înainte de ’89?


Poezia asimilată optzecismului nu iese din canoanele de a face poezie, tocmai pentru că în teoria şi practica sa nu şi-a modificat atitudinea, nu a purces la o înnoire radicală, ci s-a instalat, cu alte tehnici, alt limbaj, altă viziune, în interiorul conceptului de poezie. Ea rămâne cantonată în principiul lui „ce spune”, şi nu al unei transformări al lui „cum se spune” în semnificant.


Ideologic, „proza” - mă văd nevoit să pun ghilimelele de rigoare - îşi află rădăcinile în mişcările studenţeşti ale lui ’68 (de la revolta împotriva lumii ca sistem, a statului global, a alienării fiinţei umane, a rupturii dramatice între generaţii, a dezrădăcinării la centrarea pe redescoperirea corpului), în timp ce poezia în mişcările hippies (abstragerea din mediul sufocant al oraşului şi al lumii tehnologizate, provizoratul ca libertate, arta străzii şi arta de stradă, transmiterea mesajului direct - cel mai adesea pus în mu­zică - nu mediat de carte).

În ciuda încercărilor repetate de a acredita noi şi noi generaţii, după ’90 ele s-au succedat cam din zece în zece ani, fiecare critic cu ambiţie de lider decretându-se mentor al unei noi generaţii, ele nu sunt decât variante, explorări, diversităţi ale generaţiei, ale singurei generaţii apărute în ultimii 50 de ani în literatura română = cea optzecistă.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul