Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Maria Manolescu: Întreaga artă e aproape inutilă

        Andra Rotaru

S-a născut la Braşov, la 14 octombrie 1980. A absolvit Masterul de Scriere Dramatică din cadrul UNATC. A debutat în proză cu romanul Halterofilul din Vitan, Editura Polirom, 2006. În 2007 a câştigat ediţia a III-a a concursului dramACUM, cu piesele With a little help from my friends (regia Radu Apostol, Teatrul Naţional Iaşi, 2007) şi Sado-Maso Blues Bar (regia Gianina Cărbunariu, Teatrul Foarte Mic, Bucureşti, 2007). Tot în 2007 a participat la Rezidenţa de Dramaturgie de la Royal Court Theatre, dezvoltând piesa Nu sunt Iisus Christos. Alte piese: Re:Re:Re: Hamlet (2008) şi Ca pe tine însuţi (2009). O mai puteţi citi în revista „Noua Literatură”.


 


În romanul Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift, Editura Cartea Românească, 2010, mul­te dintre acţiunile personajelor sunt însoţite de calificativul „supra“. Mă trimit cu gândul la butadele unui actor american care le înscenează prietenilor „supra“ situaţii, ca apoi aceştia să pice în propria lor plasă comportamentală. Cum e, totuşi, acest „supra“ al volumului tău?


În clipa în care am început să scriu cartea aveam o intui­ţie puternică în legătură cu acest „supra”, simţeam că totul trebuie să fie acut şi pe muchie, îmi doream o dramatizare de maxim efect umplută, însă, cu toată simţirea pe care o puteam eu investi în temă şi personaje. Prefixul în sine mi-a venit recitind poemul lui Marius Conkan – am un document unde arunc tot ce-mi place, la întâmplare, şi, într-o criză de inspiraţie, l-am deschis, am recitit poemul şi totul a început să capete suprasens.


 


Limbajului mamei Hristescu poate părea alienat uneori, alteori e cel mai potrivit în situaţiile date. De la ce a pornit construirea acestui personaj de 130 de kg, 50 de ani?


Asta a fost o miză pentru mine, ca personajul meu să se modifice, să nu încheie cartea aceasta egal cu sine. Alienarea de care vorbeşti nu e arbitrară, ea vine pe măsură ce vina, introspecţia şi situaţia limită în care se află Maria Hristescu sunt percepute din ce în ce mai intens. De la ce a pornit construirea personajului? De la un sentiment de jenă şi respingere pe care eu însămi l-am trăit atunci când eram foarte grasă sau atunci când mi s-a părut că sunt nedrept judecată pentru unele cuvinte folosite în piesele mele. Orice sentiment de neadecvare pe care l-am avut vreodată l-am băgat în magma emoţională a acestei femei. A mai pornit de la revolta şi scârba pe care le simt de câte ori văd sute de comentarii imbecile pe net, în care oameni şi mai ales jurnalişti stupizi şi agresivi îşi dau cu părerea în legătură cu diverse scandaluri publice, fie ele artistice sau nu. A mai pornit de la uimirea profundă pe care mi-o trezeşte de fiecare dată efectul formulei magice „imaginea României”. Parcă e un buton către ce avem mai urât, mai agresiv şi mai clişeistic în creier. Am luat aceste prime impulsuri şi le-am dramatizat la maxim, cât de tare şi cu sens am putut.


 


Ritmul alert în care trăieşte o văduvă, alinată uneori de gesturile de afecţiune ale fiului... e neobişnuit. Iar gesturile fiului manifestându-şi afecţiunea (îi pune mamei filmul Recviem pentru un vis, sugerându-i mamei supraponderale să nu mai ia pastile de slăbit) par bizare faţă de gesturile normale de afecţiune. Totul seamănă cu o parodie la o parodie, ce creează un realism crud. Cum ai ajuns la aceste situaţii inversate într-un fel, ce te-a inspirat?


Doamna Hristescu, fiind într-un moment excepţional, tinde să-şi amintească momente similare, pe care le încarcă cu sens. E acelaşi mecanism ca la recitirea scrierilor lui Cristi. M-am inspirat dintr-o reacţie foarte vie şi surprinzătoare faţă de mine însămi. O să fac o confesiune: întâi am scris romanul lui Cristi, eram foarte depresivă şi am scris tot romanul lui, asumat. Apoi l-am lăsat o vreme în pace, nu-i plăcea nimănui şi începuse să nu-mi mai placă nici mie. După o vreme, mi-am revenit din depresie, l-am recitit, şi m-am îngrozit că eu putusem să scriu lucrurile astea. A fost un fel de maturizare peste noapte dacă vrei, am prins unda asta de luciditate şi am exagerat-o cât am putut, încercând să fiu, în acelaşi timp, şi foarte implicată, şi foarte detaşasă de ambele voci din roman. Gesturi de afecţiune între părinţi şi copii... nu ştiu, nici în literatură şi nici în viaţă nu cunosc foarte multe familii în care, în ciuda unei relaţii conflictuale puternice, părinţii şi copiii adolescenţi sau maturi se iau des în braţe şi îşi spun „te iubesc”. N-am fost niciodată în State, dar, judecând după filmele de categoria B, mi se pare că românii sunt mai puţin afectuoşi decât „norma” de tandreţe civilizată. Sau aşa văd eu lumea din jurul meu. Treaba cu „Recviem pentru un vis” mi s-a părut un gest semnificativ şi duios din partea lui Cristi, întâi pentru că e tipic masculin (bărbaţii, în general, încearcă să rezolve pro­blemele, într-un fel sau altul), apoi pentru că e un gest care ascunde speranţa fiului şi apoi a mamei că, în ciuda tuturor evidenţelor din viaţa lor, arta poate avea un mesaj/impact bun şi apoi pentru că eu însămi am luat pastile de slăbit şi m-am oprit când am revăzut, e drept, la propria mea su­gestie (eu fiind şi Cristi, şi Maria) acest film care-mi place la nebunie. Cât despre parodie la parodie şi situaţii inversate, cred că pur şi simplu am un simţ al umorului mai special, cred.


 


Vocea Mariei (uneori Maria, Sf. Maria) e copilă­roasă, naivă la extrem, iar personajul se pierde în propriile-i capcane psihologice. Când, de exemplu, vorbeşte cu acel gropar cu noroi sub unghii, căruia îi atribuie titluri extravagante şi-l percepe ca pe un nobil englez. Maria pare să înţeleagă greu, să se izbească de lucruri certe ca să ajungă la realitatea evidentă. Ce îi tot scapă acestui personaj? El pare că îşi înscenează de multe ori si­tuaţii fără ieşire, pentru că nu ştie ce să facă în cele simple.


Maria nu-l percepe ca pe un nobil englez, îşi aduce aminte însă de remarca lui Cristi că englezii vorbesc mult despre vreme. Eu m-am întâlnit în staţia de metrou exact cu personajul ăsta pe care-l întâlneşte Maria, şi situaţia era foarte tare, pentru că noi vorbeam despre vreme, cutremur şi Dumnezeu (exact ca în carte) şi în jurul nostru plutea un miros foarte tare... Lumea însă se adunase curioasă şi intrigată de subiectele abordate şi de faptul că păream imuni la mirosul ăsta. Cred că în cele mai ciudate şi stranii situaţii (pentru noi, cei obişnuiţi cu traseul acasă-birou-prieteni), dacă elimini mirosul tare, găseşti nişte chestii umane esenţiale şi nu-chiar-atât-de-stranii. Revenind la Maria, în situaţia limită în care se găseşte, ea trăieşte mereu căderea în cealaltă extremă: a refuzat un minim efort de a-şi înţelege fiul, iar acum vede sensuri şi îi aude vocea în orice moment; a fost obsedată de politeţe şi bună creştere şi acum a ajuns turetistă; a dispreţuit literatura şi acum ajunge să cadă în plasa ei. Sună tezist şi nu am vrut să o scriu chiar atât de tezist, am încercat să încarc totul cu nuanţe şi umanitate, dar principiul ar fi că lucrurile pe care le neglijezi se răzbună...


 


Tot această Marie „ignoră” că fiul e congelat în frigider şi începe să danseze pe jumătate dezbrăcată în faţa ferestrelor, pe muzică, închipuindu-şi că aşa fac sataniştii şi nemaipăsându-i de reacţiile vecinilor. Ce le faci cititorilor mai „caşti“? Te-ai gândit sau scrii vreodată cumva ghidată de convenţii?


Cred că ceea ce personajul meu trăieşte, în această si­tuaţie excepţională, e tocmai o reevaluare a convenţiilor. Soarta şi propriul fiu i-au dat cu leuca în cap şi ea se trezeşte brusc că vede lumea cu alţi ochi. Inclusiv conven­ţiile la care s-a raportat o viaţă întreagă. E ca un om care după un grav accident încearcă să reînveţe mersul şi şovăie la fiecare pas. La fel face Maria cu toţi paşii judecăţii şi înţelegerii. Sau, mai pe româneşte, suflă şi-n iaurtul oricărei relaţii ocazionale. Să nu uităm totuşi că doamna suferă şi de manie obsesiv-compulsivă, adică e un om excesiv de speriat şi precaut. Iar eu cred că uneori putem învăţa de la acest fel de oameni, aşa cum cred că, în general, avem de învăţat de la toţi cei cu o sensibilitate mai mare. Am o mare afinitate pentru acest tip de obidiţi cristici, care îşi sacrifică confortul, fericirea, normalitatea şi trăiesc printre noi ca rănile noastre vii.


 


Întreg romanul are viaţă, pare că şi cititorul poate să participe activ. Ai fost influenţată de  scrierea dramatică, de personajele în carne şi oase?


Absolut. Există o linie foarte subţire între excepţional şi «normal» – linia asta mă fascinează pe mine în literatură, teatru şi viaţă. şi de fapt asta îmi doresc cel mai mult, ca ceea ce scriu să fie viu şi să emoţioneze.


 


Faţă de primul tău volum, ce simţi că ai depăşit, ce noi provocări ţi-a adus Ca picăturile de sânge... pe care le-ai şi rezolvat cu brio?


Halterofilul... a fost un exerciţiu de defulare pe principiul dicteu automat. Acum nu mă mai regăsesc prea mult în această carte şi cred că e un lucru normal ţinând cont de diferenţa de vârstă şi de faptul că acela a fost debutul... În acest al doilea roman mi-am propus să fiu foarte personală şi, în acelaşi timp, foarte lucidă, de-aia m-am şi despărţit în două personaje. Sunt balanţă şi tind să fac dreptate mereu între oricare două cauze... deci asta mi-am propus şi cred că am reuşit: o carte mai personală, mai vie, cu o miză mai ambiţioasă, în egală măsură intimă şi raţională şi care să meargă pe adevărul emoţiilor. Eu sunt mulţumită, adică am fost cinstită până la capăt cu tot ce mi-am propus, sper să simtă asta şi cititorii...


 


Până şi coperta 4 e o mostră de supra copertă 4... de ce nu ai preferat ca tot omul nişte texte critice?


Pentru că îmi displace mecanismul acesta de PR, pentru că nu cunoşteam pe nimeni pe care să-l rog să scrie „de bine” despre mine şi pentru că toată cartea e, din punctul meu de vedere, atât de „întreagă” şi cu toate punctele de vedere critice epuizate, încât mi s-a părut că cele trei vizi­uni (a Mariei, a lui Cristi şi a lui Costel) împreună spun tot ce e de spus pe coperta 4, i-am lăsat să se bată între ei... Am vrut-o întreagă şi doar a mea (şi a lor) şi cu semne cu rădăcini adânci, spre exemplu poza mea de pe clapetă e făcută special pentru asta, la mormântul lui Oscar Wilde. Dacă era mai mare, se vedea şi acel „all art is quite useless”...


 


Dintre romanele ultimilor ani, dintre genurile şi stilurile recente, ce te atrage la alţii, dar nu ai încerca?


Îmi place la nebunie Zero grade Kelvin, din păcate nu citesc multă literatură românească contemporană, dar din puţinul citit asta e cartea mea preferată. N-aş avea curaj însă să scriu despre mine şi, de fapt, cred că nici nu aş avea ce să scriu, am o viaţă plictisitoare şi nu sunt un personaj prea spectaculos, afară de momentele de timiditate în care fac gafe peste gafe. Am fost o perioadă fan Palahniuk şi am rămas în continuare o mare admiratoare a felului în care mânuieşte el insighturile, dar cred că mă îndrept către o voce mai feminină – acum citesc Virginia Woolf şi o redescopăr cu mare bucurie. Şi am învăţat să nu mă mai tem de clişee: Sarah Kane s-a temut toată viaţa să nu fie percepută ca voce feminină şi a ajuns prin a fi etichetată ca voce sinucigaşă şi, oricât de mult îi admir scrisul, nu cred că ar fi mulţumit-o această etichetă. Deci... încerc să-mi caut şi găsesc vocea şi libertatea şi încerc să cresc mare în paralel cu consemnarea acestui proces în scris – şi aş încerca orice care mi se pare, la un moment dat, în concordanţă cu scopul ăsta. Apoi, nu mă opresc prea mult să mă gân­desc la lucrurile pe care nu le-aş încerca. Mă opresc însă mult la cele pe care le iubesc şi le invidiez şi pe care aş fi vrut să le scriu eu. Mi-ar plăcea, spre exemplu, să scriu ceva la fel de inventiv şi în acelaşi timp uman şi duios ca „Să nu mă părăseşti“ a lui Kazuo Ishiguro, o carte care să pornească de la un insight macro foarte tare şi să fie dusă până-n rădăcinile cele mai dureroase ale dorinţelor şi fricilor noastre foarte, foarte intime.


 


Ai vrea să te întâlneşti cu personajele romanelor tale în carne şi oase vreodată?


Cu unele am făcut-o deja. Da, mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu toate, şi cu cele din romane, şi cu cele din piese. Dar, deocamdată, numai cu cele care mai trăiesc.


 


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul