Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Tonomate şi flaşnete

        Constantin Stan


Semnalam într-o rubrică anterioară o anomalie a televiziunilor româneşti: monopolizarea opiniilor de către câţiva guru plimbăreţi cu sacul de idei cam pe la tot ce înseamnă „cutii cu maimuţe“. Înţeleg că unii dintre ei au contracte semnate cu un anumit post şi că trebuie să îşi respecte obligaţiile. Alţii sunt cei disponibili, gata să îşi dea cu părerea despre orice şi oricine, având oricând timp de pierdut prin studiouri. Dar şi unii, şi alţii au obosit imaginea şi au transformat emisiunile într-un fapt plictisitor. E de-ajuns să-i vezi şi ştii ce vor spune. Personal, m-am plictisit de Andreea Pora, Cornel Nistorescu, Cristian Tudor Popescu, Bogdan Chirieac. Chiar şi de Emil Hurezeanu m-am cam săturat, cu tot tonul său de lăudător lucid, cum se definea într-o seară. Dar cel mai mult m-am săturat de don Grigore. Mie, prin clasele primare, îmi tot toca nervii un profesor de matematică, om bun sărăcu’ de altfel, care ne repeta întruna: „cine va înţelege matematica va înţelege orice pe lumea asta“. După ce am învăţat eu bine matematica la liceul „Coşbuc“ cu madam Givu, eram gata să-i dau dreptate. Mi se părea că sunt tare deştept şi că am mintea mai bine mobilată după cele patru ore la rând pe care le aveam joia în clasa a XI-a. Faptele postdecembriste mi-au adus o cruntă dezamăgire: nu matematica e cheia, fotbalul e ştiinţa ştiinţelor! Cine a învăţat complicatul algoritm al lovitului băşicii cu, eventual, piciorul, cine are ştiinţa de a face deosebirea între cei 22 de flăcăi după tricourile pe care le îmbracă, cine ştie biografia lui Bănel Nicoliţă pe dinafară, cine are înalta onoare de a fi convocat la „palat“ spre a se împărtăşi din învăţăturile baciului lor, ăla este atoatepricepuitor. Când, prin anii ’90, l-am văzut pe un fost coleg de „Scânteia tineretului“ sărind în barca analiştilor politici, economici, sociali, dându-se huţa pe la toate televiziunile şi prin toate avioanele prezidenţiale, nu fui tare zdruncinat în credinţa mea despre puterea matematicii. Îl ştiam băiat descurcăreţ, mâncase toată viaţa numai pâine albă – şi fumase numai Kent – şi nu era acum, când venise democraţia, şi buticurile de presă erau pline de bunătăţi, să roadă coji uscate de pâine neagră şi să treacă pe ceea ce era ţigarea redacţiei – „Carpaţi“. Retragerea lui lăsase un loc liber, ce loc liber? o gaură imensă. Şi, cum natura (televizoristă) are oroare de vid, apăru don Grigore. Îşi făcu intrarea în mod triumfal prin suportarea cu stoicism a jignirilor, în direct şi la ora de vârf a microbiştilor, venite din partea unuia cu două clase mai mult ca tramvaiul dar plin de terenurile pe care altădată îi păşteau oile. Am zis atunci că ăsta i-o fi rolul: îl aduce lumea la televizor ca să-l facă de râs pe ălalalt. Numai că, pas cu pas, emisiune cu emisiune, post cu post, omul s-a prins de televizor ca scaiul de coada oii. Şi combate, şi combate, şi combate! Despre orice: politică, presă, cultură, învăţământ şi, din când în când, chiar şi despre fotbal! Văzându-l într-o duminică pe la vreo trei posturi, mi-am întrebat un amic, cu care zăboveam asupra unui pahar de vin, cam ca Moromete: „Auzi, mă, ăsta o fi însurat?“ „De ce?“ „Păi, nu vezi că stă numai la televizor!“, i-am explicat eu. M-a lămurit amicul: este, mă, tocmai d-aia-i mereu pe la televiziuni, probabil că stă cu soacra în casă şi dimineaţa, ca să nu încurce locul pe-acolo, îi pun femeile traista de gât şi-l trimit de-acasă să facă turul televiziunilor. În felul ăsta au şi siguranţa că nu-i pe la cârciumi sau, Doamne, fereşte, pe la vreo amantă. „Mi-o şi închipui pe soacră zicând: ia vezi, maică, pe unde a ajuns Griguţă, şi dă sonoru’ mai încet că nu vreau acu’ să-l şi auz!“


Lăsând gluma, mai ales că nu am nimic cu don Grigore, când se rezumă la sport mi-e chiar simpatic prin felul lui bolovănos, dar deseori de bun simţ, de a comenta, trebuie să spun că nici televiziunile şi nici oamenii ăştia nu câştigă nimic din prea deasa, din exasperanta lor folosire. Omeneşte, pe unii dintre ei îi înţeleg: mirajul de a fi „pe sticlă“ este mare. Dar, în viaţă şi în profesie, este obligatoriu să ştii să spui şi „nu“. Pentru că ştiţi ce renume au femeile care spun tuturor şi oricând „da“! Profesional, nu înţeleg însă televiziunile: ele au dat apă la moară Preşedintelui de a vorbi despre tonomate în care bagi euro şi scoţi melodia dragă patronului. Las’că don Preşedinte a confundat tonomatul cu flaşneta (aia are aceeaşi melodie, don Preşedinte!) şi a plâns de mila fetiţei sale timide (care se înghesuie să intre în Parlament cu noi şi importante „succesuri“), dar măcar ca rapidă impresie îi poţi da dreptate, întrebându-te: de ce numai şi numai aceşti jurnalişti sunt invitaţi şi răs-invitaţi? Pentru că spectacolul (şi televiziunea face parte din arta spectacolului!) e obositor şi monoton cu aceiaşi actori, recitînd acelaşi rol, fie ei pro sau anti.


Într-un eseu despre televiziunea americană, Umberto Eco se arăta entuziasmat de showurile de acolo datorită pluralităţii de opinii, de mulţimea de cetăţeni care puteau vorbi coerent, simpatic, interesant despre viaţă, politică, sex, cultură. Pluralitatea de opinii (inclusiv, deci, de imagini) este o marcă a democraţiei. Este starea de sănatate a unei naţiuni. Dacă ne uităm la televizor, noi, românii, părem tare suferinzi.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul