Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Patimile fiscului

        Viorica Răduţă

Nu era bine, încă un vis negru, Orica, şi gata, trebuie să cauţi Fiscul, scrisoarea e clară, dreptul de proprietate intelectuală nedeclarat. Suporţi consecinţe penale. Şi asta pentru 250 de roni! E adevărat, au trecut cele 5 zile menţionate în scrisoare, dar tot trebuie să ieşi din singurătate, cu mirosul ei de ceară.


Adoamnei, în silueta îngustă din cancelarie, îi spusese pe unde e Fiscul, n-o asculta, se uită la rochia ei strânsă pe coapse, de parcă ar mai fi ţinut acolo mâinile bărbatului căutat 20 de ani şi găsit când nu mai era femeie, doar cu fata crescută mai înaltă decât ea. Aproape de răscruce, de la statuia fostului primar o iei printre clădirile noi. Aha! Conpetul stă chiar în locul arborilor tăiaţi de pe trotuar, prin umbra înaltă trec autobuze şi maşini spre gară, policlinica e mov printre trunchiurile negre de castani, iar Statistica s-a schimbat în hotel de lux, Fiscul nu se vede nici după Bancpost. S-a mutat, doamnă, e dincolo de staţia lui Mihai Viteazul. Orica se întoarce prin zăpada care plescăie şi îi intră în cizme. Crezi că mergi prin amintiri. Ce timp e ăsta? Ceaţa îţi înfundă buzunarele, întrebi pe cineva în dreptul bisericii Sfântul Gheorghe unde sunt Finanţele…, O luaţi chiar pe strada asta, se vede imediat o clădire înaltă.


Orica, uite cum fuge timpul, se hotărăşte să nu mai simtă cizmele ude, dar sticla se mişcă, pare să se depărteze. În fine, ajunge la scările principale, Vedeţi că e o intrare pe dreapta, nu apucă să-şi scoată gluga, Mulţumesc! şi deschide uşa care se roteşte cu câte un om în fiecare despărţitură, apoi ajunge în hol, Nu vă supăraţi, spune, dar omul cu gândurile goale în faţa hârtiei, în costumul lui albastru, Mergeţi pe culoar şi întrebaţi de doamna Militaru. Militaru e şi în scrisoare, Orica se linişteşte, îşi face şi omu datoria, Camera 1225, mai spune el cu glas înfundat, şi culoarul face o curbă, altă uniformă, O luaţi la stânga, acelaşi glas, Poate am trecut în clădirea cealaltă, la Forţele de Muncă, sunt lipite sau ce se întâmplă că se vede afară!? Nu e decât curtea interioară şi mai multe scări pe care sunt aşezaţi la rândul de ieri sau de alaltăieri bătrâni cu ziarele în mână, Aşteaptă calculul pensiei, asta e. Orica se întoarce. Culoarul are uşi de o parte şi de alta, la capăt o iei la dreapta vrând-nevrând, chiar dacă alt ins în uniforma de la intrare îi face semn, Ei, gata să mă lovesc! Şi abia acum vede în fugă omul din borcanul de sticlă, îşi aude cizmele pe ciment, mai multe uşi sunt deschise, încearcă să citească numărul, 112, mai e destul de mers. Clădirea i se pare fără fund, Poate şi din cauză că le ţin deschise, înăuntru nu apucă să vadă decât nişte femei cu bărbaţii aplecaţi peste calculatoare sau nişte bărbaţi cu femeile în ei, oricum camere numerotate care se mişcă şi ele sau capetele nu mai au loc, o iau din trup şi fac nişte gesturi ciudate, E încă devreme, ce au, fac pauză, poate mi se pare, Pe cine căutaţi, întreabă câte o voce de la biroul cu hârtii peste hârtii, Pe doamna Militaru, A, mai aveţi de mers. Tot înainte! Dar Orica aproape calcă pe paşii ei umezi, Oi fi în altă parte, Aici e Fiscul? întreabă la ghişeul plasat chiar pe holul ceva mai îngust decât celelalte, Unde să fie, cucoană!? Aţi luat număr de ordine? aude. Şi te uiţi cam strâmb, de dincolo de geam ţi se arată imediat coada unde trebuie să te aşezi, dar tot e mai bine, Măcar avem populaţie, cât de cât. După un timp nemişcat încep transpiraţiile, E de la aerul închis. Şi îţi desfaci fularul, apoi nasturii de la cojoc, te ridici pe vârfuri să vezi ce face funcţionarul, da, se roteşte mereu, trece de la calculator la hârtiile sortate într-un sertar lung, din nou la calculator, Merge ca melcul, zice din spate cineva, Nu vedeţi că lucrează continuu, sare altul din faţă, e mult de lucru, nu mai e nicio ordine în ţara asta, Taci dracului, De ce să tac, Taci! Şi Orica vede cum doi inşi pleacă din rând, s-a făcut ceva loc, aerul se aşază pe feţe, pe sticla ghişeului, mâinile funcţionarului umblă ca în abur, deschide de la o vreme portiţa prin care dă numerele de zi, coada se îndeseşte, iar în spate fiecare se urcă pe celălalt. O mişcare înainte şi înapoi umblă acum prin carne, nimeni nu mai pleacă, toţi se pătrund, Aţi înnebunit! Şi abia reuşesc să se desfacă, obosiţi, din uniforma albastră. Deodată, iese o mână de mort şi îi mai numără o dată, Trebuie să facem ordine, se spune, şi aerul acoperă încă o dată ca­dranul ceasului de perete, Nu mai trece timpul. Când apucă biletul cu număr de ordine, sau mai târziu, Orica stă să-şi revină, pipăind timbrul scrisorii ca să ştie că e acolo şi că nu mai durează o veşnicie până plăteşte penalizarea, o plăteşte şi gata. Pe uşa laterală e numărul 126, deci pe o parte sunt cele pare, pe cealaltă impare, aşa se câştigă o jumătate de drum. Şi porneşte din liniştea care începe de cum ajunge la omul de sticlă, care nu e primul fiindcă nu o recunoaşte, Ce număr aveţi? 1225, Atunci, coborâţi scările, toate duc la 1225, Ce bine! Pentru prima dată Orica nu-şi mai aude paşii. Coboară uşor, dar brusc îşi ţine piciorul în aer, Nu e scară. Aveţi grijă pe unde călcaţi, cineva o sprijină de umăr, Fac economie de curent, e ca-n mormânt. Trece înainte un bărbat tot în uniformă, dar mai deschisă, şi Orica îşi dădu seama că scăpase de primul nivel, se apropia încet, dar se apropia de doamna Militaru. Şi la liceu au avut o contabilă şefă cu numele ăsta, o şi visa uneori, tot cu hârtiile nesortate, deşi rămânea totdeauna peste program să le aşeze. Cum de stă aşa de mult timp în şcoală? Nu are vise, de asta. Adoamnei trăgea fumul ţigării dându-l pe fereastra dinspre sala de sport, Cică nu visează deloc. Asta era, oamenii se uită în gol, şi Orica se trezi în coşmarul închis din clădirea Fiscului, unde nu mai sfârşea ziua niciodată, De la hârtii, probabil. O caut pe doamna Militaru, spuse foarte aproape de una dintre uşi, dar nu, umbra stătea pe loc şi atunci făcu un pas înapoi dar nici aşa nu se schimbă nimic, o luă la fugă înainte sau înapoi, nu mai era sigură. De la un timp urcă pe scări, nu mai dădea nici de vreun paznic care să o îndrume. Din spate se auzeau clar paşi, poate întreabă unde e casieria, să plătească amenda odată. Să întrebe Nu ştiţi ce număr are casa de bani? Omul în albastru se opri o dată cu ea. N-o să stea şi noaptea în clădirea asta de sticlă. Orica porni mai departe, omul mergea cu ea. Şi fără vise ar putea să-mi arate ieşirea, doar nu toţi visăm, iar unii au numai vise în alb-negru, nu!? Şi încearcă să se sprijine de perete, dar acolo sunt şiruri întregi de bibliorafturi, cu nume pe ele, vrea să citească, Eşti beată? auzi. Bărbatul cu creştet ascuţit se făcu nevăzut în birou, printre alte rafturi de dosare, pielea i se pare Oricăi foarte uscată, aproape că nu-şi poate lua ochii de la ea, Toţi sunt uscaţi. O femeie trece într-o rochie foşnitoare, Capul! Capul i se termina într-un nas ascuţit cu care lovea aerul. Se vede vremea în ea, trecută. Cât să fie ora? Şi porni pe mijlocul holului spre mirosul tare din fundătură, numai că acolo ploua de sus şi un grup de bătrâni stătea în faţa ghişeului cu umbrelele desfăcute. Se aşază la coadă, Ce-i aici? Cum  ce este? Ai zilele numărate. Şi ceva era scris pe legitimaţia din piept. Omul spune Putrezim, iar o femeie priveşte în sus, Picură de câţiva ani, S-a rupt ţigla, Auziţi? Plouă toată ziua, Da de când sunteţi aici? Porneşte şi vântul, Orica îşi dă seama că îi ştie pe oamenii ăştia, Sunt de la arhivă, Sunteţi de la arhivă!? Dacă n-o aducem zilnic încoace ne acoperă dosarele înăuntru, De ce nu le duceţi la macerat? Sunt cu termen permanent, dumneata nu vezi? Da, pe dosare scria permanent şi Nu le roade ploaia? Nu, mai mult aerul. Bărbatul îşi schimba privirea când vorbea, Asta face. Orica spune Dar aerul e uscat, Aici e putred, răspunde celălalt, privind-o cu un gând uitat, Are nesomnul pe faţă sau…!? Dumneata eşti dus, ce ai? Şi atunci Orica îi zări buzele mişcându-se, o luă repede din loc, face câţiva paşi, coboară scara în dreptul funcţionarului care o aştepta în cabina lui cu geam de jur-împrejur, Mergeţi până la capăt pe culoar, apoi întrebaţi. De data asta mersul e unul necunoscut, paşii au ecou şi Orica se uită mereu în spate. Nu e decât holul cu birourile de o parte şi de alta, Cine le şterge chipul? Îşi aude singură gândul şi brusc dă de camerele video, Şi în moarte! Ha! De fapt, e mai mult moţăială în clădirea asta nouă a Fiscului, era timpul să cam ajungă şi întrebă aşa, de pe culoar, de doamna Militaru, Nu e azi. Când intră în biroul din faţă văzu trei femei la calculator, nu ştia cine vorbise, Am o citaţie, şi întinse scrisoarea celei care o privi, totuşi, Aveţi de plătit, Unde? întreabă Orica, La casierie, staţi să va calculez suma. Dar tot trebuie să mergeţi la registratură. Tânăra se duce prin mirosul stătut până la un raft, ia dosarul din mijloc, se uită, revine la calculator, Aţi primit drepturi de autor, Da, spune Orica. La 250 roni plătiţi 15. Şi din locul care se lipise de fată o mână care îmbătrânise, o mână foarte liniştită îi întinse hârtia, Acum mergeţi la 1224 pentru confirmare, Puteţi să şi plătiţi înainte. Imediat, la 1224 alte femei trec una de la alta nişte şoapte, Orica nu ştie cui să se adreseze, Ce doriţi? Vin de la 1225. Întinde hârtia şi femeia care îngropa ceva între foile de pe marginea biroului Să văd, zice. Şi caută în calculator, era ca şi cum s-ar fi uitat la ea însăşi, Orica fusese lăsată în urmă, îşi simte picioarele ude, Am visat dimineaţa, spuse deodată femeia dinspre fereastră, dar nimeni nu răspunse. Orica privi afară, Tot curtea interioară. Vă rugăm să reveniţi după prânz. Deşi se afla în încăpere, Orica nu ştia cine vorbise. Aşteptaţi 30 de minute. Nici acum, poate cea din spatele ei. Şi picioarele o trăgeau, pe coridor umezeala urca spre mijloc, nu mai vedea decât distanţa până la casierie, distanţa era în loc de aşteptare, Trebuie să aibă răbdare, mai e puţin, cum adică după prânz!?

Mutându-şi greutatea de pe un picior pe altul, Orica nu mai avea unde privi, uşile erau acum închise, o linişte pustie stătea pe culoar, de la un capăt la altul doar aerul semăna cu un gând tulbure, undeva în vis. Of, la primul foşnet de hârtie tresări. Începea din nou viaţa. Aşadar, se terminase pauza, una dintre funcţionare se trezi, ca o şopârlă îi dădu foaia din imprimantă, Vedeţi la intrare, acolo e registratura. Şi plata? Plata la capătul culoarului, e un birou cu grilaj. Ei, acum ajunge acolo, alt miros, altă femeie, Ce sumă aveţi? 15 roni. Bine, mergeţi la colegul de la ghişeul zero, scrie pe el, daţi banii şi vă tai chitanţa. Unde? În faţă. Dar omul, deşi singur, o amuţeşte, aduce a după-amiază, Orica se sperie de propriile gânduri, E casă de nebuni, ce naiba! Scoate repede banii, el, ca dintr-un aşternut, sculat brusc, Doar atâta ai de plată? Atât. Îşi strânge cureaua, E vânt afară, întreabă, Nu ştiu, am venit demult. Aha! Şi Orica Am să mă tem de vise, de fiecare. Ce o apucase? Funcţionarul stătea cu hârtia întinsă prin uşiţa ghişeului, stătea şi privea. În golul lui înainta pe culoarele Fiscului crivăţul, împrăştia dosarele şi mirosul, atunci Orica se întoarce să ia chitanţa, caută ieşirea din sticlă, E în faţa dumneavoastră, aude, şi se aşază după alte două persoane la registratură.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul