Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Arahné şi Tantal

        Sorin Lavric

Īn lumea mitului grec ni se povesteşte că Arahné, fiica lui Idmon, şi-a pus la īncercare meşteşugul de ţesătoare īntrecīndu-se īn arta urzelii de pīnze cu zeiţa Pallas-Athena. Stăpīnind un talent mirabil, graţie căruia putea urzi ţesături fine şi străvezii ca văzduhul, Arahné a ţesut o pīnză mai frumoasă decīt cea a Pallas-Athenei, īnvingīnd-o pe zeiţă şi stīrnindu-i mīnia. Trebuind să plătească īndrăzneala de a-şi fi umilit zeiţa, Arahné a fost metamorfozată īntr-un păianjen osīndit veşnic să urzească la nesfīrşit o pīnză. Filozofii aduc foarte mult cu Arahné: ţes o pīnză conceptuală peste lume, dar avīnd pe deasupra iluzia că pot īnvinge nu pe Pallas-Athena, ci misterul lumii. Răsplata īndrăznelii lor, aceea de a ţese o pīnză conceptuală atīt de frumoasă īncīt să zugrăvească īn ea misterul lumii, fiecare după capul lui şi īn răspăr cu cei de dinaintea lui, o plătesc prin supunerea la un ordaliţiu ce seamănă foarte mult cu bles­temul căruia i-a căzut pradă un alt personaj mitic: Tantal. Legat de o stīncă cu apa pīnă la piept şi cu ramuri īncărcate de fructe deasupra capului, Tantal este prototipul omului ce se mistuie de dorinţă cu ispita īnfiptă sub nas. Orice tentativă de a ridica capul pentru a prinde cu gura un fruct este īnsoţită de ridicarea imediată a crengilor, şi fiecare aplecare a capului spre a sorbi din apa ce-i īmpresoară pieptul este urmată de o coborīre a luciului apei. Suferind de sete şi foa­me, Tantal se stinge īn chinuri cu fructele deasupra frunţii şi cu apa atingīndu-i bărbia. Atīt de aproape de ele şi totuşi nefiind īn stare să le ajungă. Filozoful trăieşte ipostaza modernă a blestemului tantalic, locul fructelor şi al apei fiind luat de misterul lumii. Un mister pe care īl are sub nas, dar pe care, oricīt s-ar strădui, nu īl poate ajunge. Misterul se retrage la cel mai mic gest pe care filozoful tantalic īl face īn īncercarea de a-l prinde īn ţesătura sa conceptuală. Ţese şi crede că a prins misterul, dar misterul se retrage din faţa oricărei strădanii de a-l prinde. Dar, īn vreme ce Tantalul mitic este legat de o stīncă şi ispita din faţa lui se retrage mereu, īn cazul filozofului, legăturile ce īl pironesc locului nu există, iar misterul nu se retrage deloc.


Şi atunci, de unde neputinţa filozofului de a surprinde misterul? Răspunsul e deprimant: nu īn limitele umane ale filozofului, ci īn īngrădirea drastică a resurselor filozofiei. Dacă filozoful nu poate prinde misterul lumii este pentru că disciplina īn care se mişcă este una de o precaritate desuetă. Cu concepte şi cu intuiţii menite a da un conţinut intuitiv conceptelor nu se poate cunoaşte nimic, cu atīt mai puţin realitatea. Tot ce poate face filozofia e să īncerce să prindă īn mreaja urzelii conceptuale o lume asupra căreia nu are nici o influenţă şi la care, pe deasupra, nu are nici o cale de acces īn afara intuiţiei. Lipsită de observaţie, de experiment şi de verificarea prin experienţă a adevărurilor pe care le proferează, filozofia mai duce lipsă, pe deasupra, de unealta supremă a cunoaşterii: matematica. Incapabilă de a-şi asimila matematica, filozofia este condamnată azi la o obedienţă deplină īn raport cu ştiinţele. Tot ce ştie un filozof despre lume īi este dat de-a gata de ştiinţe.


Verdictul kantian că īn fiecare disciplină există atīta ştiinţă cītă matematică este īn ea („Ich behaupte aber, daß in jeder besonderen Naturlehre nur so viel eigentliche Wissenschaft angetroffen werden könne, als darin Mathematik anzutreffen ist“ – „Afirm īnsă că, īn fiecare teorie particulară despre natură, nu există decīt atīta ştiinţă autentică cītă matematică e de găsit īn ea“ – Metaphysische Anfangsgrunde der Naturwissenschaft, „Vorrede“, din Kants Gesammelten Schriften), verdict despre care s-a crezut multă vreme că este doar un vot de blam īmpotriva filozofiei, seamănă tot mai mult cu sentinţa condamnării ei la moarte. Căci, nefiind o ştiinţă, adică un mijloc de cunoaştere, filozofia s-a străduit pīnă acum să pună īn ordine nişte cunoştinţe pe care ştiinţele i le ofereau. Justificarea ei supremă ţinea de caracterul particular al ştiinţelor, care, aplecate fiecare asupra domeniului lor de cercetare, nu mai aveau putinţa să surprindă īntreaga lume şi sensul acestei lumi, şi atunci, filozofiei īi revenea tocmai rolul a da o imagine globală a lumii printr-o sinteză şi chiar printr-o īntemeiere a tuturor ştiinţelor. Astăzi, lucrurile s-au limpezit: filozofia nu mai poate oferi o viziune asupra lumii, cu atīt mai puţin să strīngă la un loc sau să īntemeieze puzderia de cunoştinţe ale ştiinţelor lumii. Īn plus, toţi avem astăzi aceeaşi Weltanschauung, indiferent că recunoaştem sau nu acest lucru: ea este vi­ziu­nea ştiinţifică, ceea ce īnseamnă că privim lumea nu cu ochii lui Platon, ai Sfīntului Pavel sau ai lui Hegel, ci cu ochii ştiinţei.


Cīnd Noica spune īn Devenirea īntru fiinţă că, fără conceptul ei suprem, cel de fiinţă, filozofia ar merita să dispară din lume, el oferă nu numai cel mai slab argument īn favoarea filozofiei, dar īn plus pune degetul pe rana cea mai adīncă a acestei discipline: căci, dacă filozofia ar fi avut drept temei suprem de justificare gīndirea fiinţei, ea ar fi dispărut de mult din lume, cum de mult ar fi dispărut şi categoria celor ce se numesc filozofi. Dar fiinţa este un cuvīnt şi atīt şi nu īn ea stă şansa filozofiei, ci īn starea de spirit a celor care o practică. A gīndi fiinţa este un lucru secundar şi lipsit de importanţă. Īn schimb, de prim ordin şi de maximă importanţă este ca īn faţa fiinţei sau a realităţii să vii cu o reprezentare proprie şi cu o schemă conceptuală proprie. O reprezentare şi o schemă īn care să-ţi vezi īntruchipate propriile fantasme şi gīnduri, aşadar ideea proprie. Aceasta e filozofia şi atīt poate ea.

Cine cere mai mult filozofiei va trăi blestemul de care au avut parte Arahné şi Tantal, dar un blestem a cărui ipostază modernă, una mai domestică şi mai lipsită de cruzimea rafinată a lumii mitice, va īmbrăca forma dezamăgirii. Numai că filozofia nu ar ajunge să dezamăgească dacă nu ar exista oameni care să se fi amăgit mai īntīi īn privinţa rosturilor ei. Filozofia, atunci cīnd năzuieşte să fie mai mult decīt poate să fie, adică nu doar o stare de spirit, ci chiar o cunoaştere asigurată despre lume, poate deveni foarte uşor un mod de a te amăgi singur. Cei ce se amăgesc īn privinţa putinţelor filozofiei vor trăi gustul nedorit al dezamăgirii.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul