Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poveste din evul mediu românesc

        Gelu Negrea

Când un teatru din provincie – fie ea şi una situată în proximitatea imediată a Bucureştilor – deplasează pe o scenă din Capitală un spectacol a cărui premieră de la sediu s-a consumat cu doar câteva zile în urmă, gestul presupune o cutezanţă vecină cu aventura. Dar, se ştie: cine nu riscă nu câştigă! Regizorul Lucian Sabados şi Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti şi-au asumat sâmbătă seara la Odeon riscul confruntării cu un public elitist, avizat şi pretenţios şi s-au întors la domiciliu sub scut.


Piesa din 1993 a lui Horia Gârbea Cine l-a ucis pe Marx?, a cărei premieră absolută a avut loc în urmă cu opt ani la Târgovişte sub direcţia de scenă a aceluiaşi Lucian Sabados, a comportat, în versiunea ploieşteană, câteva modificări structurale, evoluând către condiţia complexă – mai antrenantă, dar şi mai dificilă sub aspect tehnic – a musicalului politic. Formula s-a dovedit benefică, mixajul textului cu muzica şi baletul funcţionând optim şi potenţând la modul spectaculos dimensiunea postmodernă a comediei lui Horia Gârbea în care ironia, parodicul şi intertextualitatea sunt permanent la ele acasă. A rezultat o vesel-amăruie istorie politică naţională, din „evul mediu românesc” până în zilele şi nopţile noastre furtunoase, în care coabitează insolit Shakespeare cu I.L. Caragiale, Nicolae Ceauşescu, Mircea Dinescu şi Karl Marx, Mioriţa şi Meşterul Manole cu convenţia teatrului în teatru şi unde autohtona Ofelie nu mai este fiica lui Polonius, ci a lui Polonic(!), iar Hamlet-Brebea, Gertrude, Lady şi Sir Macbeth debitează cu aplomb fraze şi parafraze din Momente şi O scrisoare pierdută, altoite pe sloganuri politice postdecembriste. Schema din adânc a lui Cine l-a ucis pe Marx? vine dinspre ceea ce Ian Kott numea „marele mecanism” al istoriei din tragediile puterii ale marelui Will, cu amendamentul că aici, la porţile Orientului, violenţa şi crima îmbracă veşmântul soft al delaţiunii zglobii şi trădării cu surâsul pe buze, iar corupţia endemică are arome de brand de ţară.


Nu este deloc simplu să ar­monizezi un asemenea aiuritor amalgam de sugestii, aluzii ori trimiteri directe la repere ilustre, conservând, în acelaşi timp, unitatea stilistică şi coerenţa internă a unei reprezentaţii de peste două ore. Lucian Sabados izbuteşte această dificilă performanţă de modernitate teatrală prin mijloace frizând nu o dată virtuozitatea. Spectacolul are nerv, are gravitate şi umor, valenţele comice ale textului sunt puse în valoare cu măiestrie, iar simţul măsurii şi vocaţia echilibrului îl opresc pe regizor să alunece în facilul unui pamflet politic circumstanţial, plasând toată povestea-parabolă sub zodia fericită a unei meditaţii estetice, ludică şi filozofică, simultan, asupra istoriei româneşti ca stare de spirit şi ca stare de fapt. Lucian Sabados are, de asemenea, ochi de plastician şi ureche de pianist, scenele de grup şi cele muzical-coregrafice fiind controlate profesionist până la detaliu. Şi tot la activul său se cuvine trecută potrivita alegere a distribuţiei şi valorificarea performantă a resurselor interpretative ale protagoniştilor spectacolului.


Partea leului îi revine (prin întinderea partiturii, dar nu numai) lui Adrian Ancuţa care face în Boierul un rol de CV: el este nuanţat, mobil şi degajat, are apreciabile subtilităţi de gesticulaţie, mimică şi voce şi se menţine egal, la indicii de sus ai expresivităţii, pe tot parcursul reprezentaţiei.


Apariţii scurte, dar consistente îi permit lui Mirel Mâneru (Vodă) să se plaseze, prin minuţie şi rafinament, în centrul unora dintre cele mai izbutite momente ale spectacolului.


După un început uşor ezitant, George Liviu Frâncu (Brebea) îşi intră în mână cu decizie, ridicând strocul prestaţiei scenice într-un crescendo continuu, care îi evidenţiază paleta largă de calităţi interpretative.


Ion Radu Burlan (Străinul) alternează momentele foarte bune (decrepitudinea din final, dialogurile cu Doamna...) cu altele, de uşoară apatie, de scădere a tonusului cu repercusiuni în ritmul ansamblului – lucruri corectabile însă pe măsură ce acest incitant Cine l-a ucis pe Marx? se va roda în contact cu publicul.


Şi ceilalţi interpreţi (Manuela Alionte Frâncu, Marian Despina, George Copanu, Mihaela Duţu, Rodica Alexandru şi Petruţa Muşa) contribuie activ, cu aplicaţie şi devotament, la configurarea unei montări cu mari şanse la o serie lungă de reprezentaţii de succes.


Menţiuni aparte se cuvin scenografiei rutinatului Ovidiu Pascal (sugestivă şi multifuncţională, desenând spaţii de joc aerisite, cochetând adesea cu simbolul), aranjamentelor muzicale şi compoziţiilor lui Viorel Gavrilă pe textele aceluiaşi Horia Gârbea şi, în fine, dar nu în ultimul rând, debutului promiţător al baletului Majestic în teatrul de dramă (foarte bună coregrafia Andreei Duţă).

Colectivul Teatrului Toma Caragiu ne-a oferit sâmbătă la Odeon o seară mai mult decât agreabilă, memorabilă pe ici pe colo şi anume în punctele esenţiale, chiar dacă pentru mine, sincer să fiu, cine şi de ce l-a ucis pe Marele Bărbos a rămas un mister...
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul