Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poznaşul bolovan şi piloţi coţăind

        Horia Gārbea

Gheorghe Grigurcu, Cerc şi punct,


Editura Alfa - Iaşi, poezie


 


Īn seria de „poezii alese” a edituri ieşene, Gheorghe Grigurcu alege puţine dintre creaţiile lui lirice. Doar fix treizeci şi trei. El este totuşi autorul a cam tot atītea volume de versuri. De ce atīt de puţine texte īn selecţie? Pen­tru că editorul seriei, Nicolae Panaite, poet el īnsuşi din cīte ştiu, a hotărīt să publice 100 de autori cu cīte 33 de creaţii fie­care, lungi sau scurte, nu contează. Aşa aflăm din „argumentul” care deschide volumul şi īn care poetul Panaite inventează un cuvīnt nou: demersul nostru fără party-priuri (sic!). De la partie (parte) la party (bairam, paranghelie) e o distanță ca de la Iaşi la Tīrgu-Jiu (amarul tīrg al poetului Grigurcu, īn fapt o urbe fermecătoare). Trecem peste considera­ţiile lui N. Panaite despre colecţia cu reguli draconice şi chiar procustiene īn care Gh. Grigurcu intră cu frumosul număr 5, numărul care l-a consacrat şi pe Cristi Chivu, şi dăm peste o prefaţă de Tudorel Urian. Acesta scrie cu căldură despre subiectul său: sensibil, rafinat, erudit, perfect stăpīn pe mijloacele artei sale. El contrazice net o idee a lui Ilie Constantin, conform căreia prietenul şi colegul său, fiind printre cei mai de seamă critici literari romāni, a făcut să fie utat de public şi confraţi poetul. Urian demonstrează că poetul Grigurcu are numeroase recunoaşteri şi un „dosar de pres㔠uriaş cu semnături dintre cele mai prestigioase, care-i girează arta. Tudorel Urian mai polemizează şi cu Nicolae Manolescu care īn „Istoria critică...” vorbeşte exclusiv despre criticul Grigurcu (aici deci are ceva dreptate, iată, Ilie Constantin), iar pe poet īl desemnează ca minor, dar nu fără valoare. Urian se īntreabă dacă formula paradoxală permite şi reversul: major, dar fără valoare. Ei, ironii de-ale criticilor cīnd se prind unii pe alţii cu felina īn traistă. Citind cele de mai sus, văd că am lungit vorba fără a intra īn subiect: poezia lui Gheorghe Grigurcu. Să fie, oare, un motiv psihanalizabil? Caut inconştient să evit a mă rosti? Nu, nu-i asta. Ci faptul că selecţia e prea succintă, iar poezia īn cauză mi-e bine cunoscută. Poezia lui Grigurcu este polimorfă, marca sa e greu de recunoscut după primele cīteva versuri (ca la, să zicem, Adrian Păunescu sau Mircea Dinesccu). Fiecare poem este o reflecţie pe o temă diferită şi tratarea ei se face cu mijloace felurite. Aşa, de pildă, viitorul este comparat cu un şoarece şi īntregul text desfăşoară consecinţele acestei comparaţii („Viitorul”). Alt poem este un „Psalm” care combină trei comparaţii īn care se identifică Dumnezeu. Poezia lui Grigurcu trăieşte din diversitate, iubeşte varietatea, unicitatea metaforei surprinzătoare: „Īntreabă vaza dacă vrea un buchet de respiraţii. Un copil creşte īn ochiul blajin al mlaştinii pīnă ce-l orbeşte. Şi textul cade cum un poznaş bolovan īmpiedică intrarea-n cas㔠(„Īntreabă vaza dacă vrea”). Iată trei enunţuri lirice disparate, care induc un lirism intens. Poetul pleacă de la acest prealiniştit luminiş ca de la o ipoteză. Şi, invers, priveşte noţiunile obiectualizīndu-le şi conturīnd, vorba lui, „o fabulă vīnīndu-şi morala cu puşca”. Gh. Grigurcu nu vīnează īnsă morala, ci numai starea de graţie pe care o crede obligatorie pentru existenţa poeziei.


 


Florica Bud, Pierd monopolul iubirii - Je perds le monopole de l`amour,


Editura Ramuri, poezie


 


Florica Bud, cunoscută pīnă de curīnd doar ca prozatoare, debutează īn poezie printr-un volum elaborat de-a lungul unei perioade semnificative, īn paralel cu lucrările ei din alte genuri. Versurile sale mobilizează resurse diferite, de la modelul īndepărtat care este lirica iubirii la Lucian Blaga şi pīnă la generaţia beat īn remix optzecist, ba chiar pīnă la erotica dezabuzată şi exclusiv carnală a douămiiştilor. Toţi aceşti parametri se regăsesc īnsă puşi īntr-o nouă ecuaţie prin viziunea proaspătă şi un mod inedit al asocierilor. Florica Bud improvizează pe marginea tuturor şla­gărelor poeziei noastre feminine, păstrīnd distanţa şi, cu tot feminismul, uneori marcant, un neadormit spirit ludic. Plăcerea jocului cu simbolurile eterne ale dragostei merge de la idila aparent naivă pīnă la veritabile imprecaţii cu rădăcini īn folclorul bles­temelor. Traducerea de Nicole Pottier ţine pasul cu greu cu ritmul meta­forelor lu­xuriante pe care le orches­trează poeta, comparată de Gh. Grigurcu, īn prefaţă, cu pictura lui Gustav Klimt.


Criticul străvede īn poezia autoarei „arta robită de fastul Jugend­stilului” īntr-o Belle époque ravisantă, o artă īn cheie intens formală. Florica Bud este o poetă a iubirii ce acoperă un registru larg. Faţetele etalate de acest sentiment sclipesc pe rīnd īn poemele ei, ca nişte paiete stīrnite de mişcarea rochiei īn timpul unui dans elegant.  


 


Mircea Albulescu, Ultimele noduri,


Editura Ars Longa, poezie


 


Dintre actorii care scriu poezie, Mircea Albulescu este, alături de Ştefan Radof şi Ioana Crăciunescu, unul dintre cei mai vechi īn meserie şi dintre cei mai prolifici. Dar şi unul dintre cei care sīnt, efectiv, profesionişti ai scrisului, făcīnd, de altfel, parte (şi) din Uniunea Scriitorilor. Mircea Albulescu a debutat īn anul 1985, volumul său anterior datează din 2005, iar acum īşi serbează un sfert de veac de la debutul liric printr-o culegere intitulat㠄Ultimele noduri”, īn care fiecare text poartă, īn afară de titlul individual, un număr de ordine: de la „Primul nod” la „Al Cincizeci şi patrulea - Ultimul nod”. Aceste numiri seriale sugerează că avem de-a face cu o īnşiruire de „noduri” ale aceleaşi sfori care este, desigur, viaţa poetului. Nu-i tocmai aşa, textele au deplină autonomie, forţează desprinderea din īntreg prin varietate stilistică şi tematică. Poetul se autodefineşte, descrie lumea īn flash-uri de tip haiku, recurge la onirism, reflectează uneori liric pe seama teatrului, alteori pe seama vieţii, īn general, şi a morţii, alteori ajunge la aforism: „Culmea regretului/ este/ să nu ai ce regreta sau Niciodată fīntīna nu e prea adīncă/ Lanţul e mereu prea scurt”. Poetul se imaginează īn al treisprezecelea nod invadat şi agresat de vocale şi de consoane „ca o ploaie de rīme” (vocalele cel puţin) şi īşi exprimă mai mereu aspiraţia spre tăcere. Poemele lui sīnt, de altfel, lapidare, dar prin aceasta puternice. Mircea Albulescu nu este un scriitor de īncadrat īn curente sau īn generaţii lirice. El este un poet care īşi duce singur lupta lui, ca īn „Bătrīnul şi marea”, cu monstrul pe care şi l-a ales.


 


Adrian Voicu, Īntre două decolări,
Editura Anca, amintiri


 


Adrian Voicu este pilot de linie şi a scris o carte groasă īn care īşi adună amintiri din diferite locuri exotice. De peste tot. Din locuri pe unde au mai călcat destui: Turcia, Egipt, Ucraina, Italia, Austria, dar şi din locuri foarte exotice, pe unde n-au pus şi nu vor pune piciorul mulţi dintre noi: Tanzania, Mali, Uganda, Sudan etc. Autorul nu are pretenţia să fie prozator, cum īl numeşte, īntr-o prefaţă cam alături cu drumul, un domn Popescu de la Societatea Scriitorilor Tīrgovişteni. El are ceva condei şi povesteşte ce a văzut şi simţit. Alături de el, apar recurent alte personaje de aceeaşi profesiune, echipajul pitoresc cu supranume precum Babu, Sacāz, Panseluţă. Toţi sīnt ca şi autorul: băieţi de viaţă plini de poante, cam decoltaţi la limbaj şi veşnic puşi pe coţăială. Iar autorul se complace īn a transcrie chiar toate măscările lor, nu toate cu haz. Ei bine, cartea nu e dezagreabilă, deşi Adrian Voicu e un expert al zborului, nu un maestru al scrisului. El descrie locurile convenţional, cu un limbaj de ghid turistic sau de Teleenciclopedia, apoi trece la ale echipajului cu oralitate degajată, tip SAS la Istanbul. Īntīmplările nu sīnt īnsă nici inedite, nici pilduitoare, chiar dacă unele au un anumit şarm exotic. La urma urmei, cine ar putea pretinde ca unui plilot să i se īntīmple ceva aparte la fiecare escală. Ca lectură de vacanţă, merge.


 


Gheorghe Andrei Neagu, Nunta neagră,
Ed. Valman, poezie


 

Neobosit făuritor al re­vistei Oglinda lite­rară, Gheorghe Neagu nu e numai bătăiosul şi incomodul ziarist, ci şi un poet neoromantic. Din păcate, multiplele-i preocupări īl cam fac să se ignore īn această ipostază. „Nunta neagr㔠este un poem fals epic, byronian, din care autorul face o carte scrisă cu alb pe file negre, adăugīnd versiunii originale traduceri īn engleză, franceză, italiană, rusă şi spaniolă. Dintre toate limbile, excluzīnd rusa la care nu mă pricep, cel mai bine sună textul īn italiană, īn care zburdă de la romantismul grav şi neguros spre decadentismul lui Gabriele D’Annunzio. Nu m-ar mira să aud că Neagu, ajuns Gheorghe de tīnăr, a cucerit oraşul editurii ce-l publică, Rīmnicu-Sărat, şi l-a botezat Fiume. Traducerea e liberă („Şi-atunci, la ceas nepotrivit lovesc” se traduce cu „E poi, al momento sbagliato (sic! = momentul ratat) colpisco”! Dar asemenea abe­raţii fac bine textului, care bate, astfel, īn absurd. Pe scurt, Gheorghe Neagu n-a „sbagliat-o” dīnd textul la tradus, pentru că a obţinut efecte uimitoare, la care nu s-ar fi gīndit. 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul