Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Teatrul, ca un sentiment al sărbătorii

        Irina Budeanu

Cine mai crede astăzi că trecutul este la fel de important ca prezentul pe care-l trăim atât de grăbiţi şi atât de disperaţi? Aproape nimeni. În teatru, unde pare că s-a aşezat peste tot şi peste toate doar prezentul continuu, clipa, strada, acum şi aici, recursul la memorie este privit cu suspiciune. Eşti chiar etichetat drept nostalgic, dinozaur, comunistoid, prăfuit, anacronic, iar clişeele nu cred că au vreo limită. Sloganul zilei este: lumea teatrului a început cu noi. Am auzit chiar voci care spun: nu vreau să aud de clasici, nu vreau să-i mai citesc pe clasici, sunt depăşiţi, nu ne reprezintă, altele sunt problemele noastre, piesele de muzeu ale trecutului să rămână acolo în colecţiile desueţilor. N-avem nevoie de lecţiile lor. Să fim serioşi, cine mai ştie - şi pe cine mai interesează - că teatrul românesc are o moştenire foarte bogată cu nume ca Ioan Massof, Ion Sava, Maria Ventura, Tantzi Cocea, Moni Ghelerter, Alexandru Finţi, Gabi Michăilescu, Ion Sahighian, Victor Ion Popa, Aurel Ion Maican, ca să nu dau decât câteva exemple. Stăpânii prezentului sunt convinşi că scena este invenţia lor, iar „bătrânii“ au ieşit din istorie. Te privesc curios dacă „îndrăzneşti“ să le spui că discursul teatral de astăzi, oricât de  modern şi postmodern ar părea, oricât de experimental şi nonconformist se autointitulează, îşi are rădăcinile în acel trecut căruia îi întorc spatele. Un astfel de „îndrăzneţ“, care nu ţine cont de imperativul urgenţei prezentului, care vrea să aibă răbdare cu strălucirea şi gloria de odinioară, este actorul Ion Focşa. Domnia sa a scris sau, mai bine zis, a trăit cu o intensitate impresionantă fiecare cuvânt dezvăluit nouă, cititorilor, în trilogia sa „Ghinionul a fost norocul meu“. Recent, la editura Paralela 45 a apărut ultimul volum al acestei trilogii, care are ca subtitlu „Din suferinţele teatrului românesc“. Deloc întâmplător acest subtitlu, pentru că el ascunde tristeţea şi amărăciunea unui artist care a servit o viaţă întreagă scena şi publicul. Ion Focşa se simte singur şi însingurat în noua lume, unde valorile tradiţionale sunt trecute la index. Dar aceste tristeţi sunt sublimate prin scris şi ele se metamorfozează în cel mai pur sentiment al bucuriei. A fost mult prea mare bucuria de a juca alături de nume legendare ale teatrului românesc, într-o vreme complet ostilă artei. În ciuda cenzurii, în ciuda calamităţii numită totalitarism, forţa artei, oricâte sacrificii ar fi presupus, a învins. De aceea, ghinionul de a se fi născut în astfel de vremuri tulburi a fost, în cele din urmă, pentru actorul Teatrului „Al. Davila“ din Piteşti, un noroc. Născut în 1925 în comuna Peceneaga, din judeţul Tulcea, într-o famile cu şapte copii, Ion Focşa a urmat cursurile Academiei Regale de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, avându-i ca profesori pe Ion Manolescu şi V. Maximilian. Visa încă de mic, printre uliţele prăfuite ale satului său, că într-o bună zi îşi va lua zborul (Oare astăzi câţi copii de la ţară  mai visează şi câţi dintre ei mai au vreo şansă de a junge să bată la uşile unei facultăţi de teatru?). Într-unul din  cei mai grei ani ai României, greu încercată de război, 1945, debutează pe scena Naţionalului bucureştean în piesa „Asta-i ciudat“, de Miron Radu Paraschivescu, în regia lui Tudor Muşatescu.  După ce a jucat pe scenele teatrelor bucureştene (Comedie, Mic, Nottara), cu un mic popas şi la teatrul gălăţean, Ion Focşa rămâne din 1958 şi până astăzi, la venerabila vârstă de 85 de ani, „slujitorul“ demn, plin de respect şi infinită dragoste, al scenei piteştene. Deşi a fost nevoit să părăsească scena, o maladie cardiacă ţinându-l departe de scândura magică, Ion Focşa poartă peste tot cu el rolurile pe care le-a închinat spectatorului, cu o dăruire exemplară. Nu există piteştean care să nu fi auzit de cetăţeanul lor de onoare. Sunt vii în memoria publicului personajele cărora le-a dat viaţă: Sir Toby din „Noaptea regilor“, de Shakespeare, Willy Loman din „Moartea unui comis voiajor“, de Tennessee Williams, Luca din „Azilul de noapte“, de Gorki, sau Matei Millo din „Căruţa cu paiaţe“, de  Mircea Ştefănescu.  Acest destin remarcabil l-am descoperit citind trilogia „Ghinionul a fost norocul meu“. Cel de-al treilea volum, care încheie acest demers cultural, este dedicat celor pe care i-a admirat, iubit, aplaudat, talentaţilor lui colegi şi prieteni. Numai un mare artist poate fi atât de generos, încât să-i privească pe partenerii lui cu admiraţie şi încântare, fără pic de invidie sau ranchiună. Mai mult decât atât, Ion Focşa s-a simţit dator faţă  de aceşti „nebuni frumoşi“ ai teatrului românesc să depună mărturie împotriva uitării, a marginalizării, a anexării  lor la capitolul „şi altele“.  Vasili Grossman spunea in mo­numetalul său roman „Viaţă şi destin“: „Omul există, dar timpul lui a dispărut. Unde este? Omul, iată-l, respiră, gândeşte, plânge, dar acel timp unic, aparte, numai de fiinţa lui legat, s-a dus, s-a depărtat, s-a scurs. Iar omul rămâne“.  Mi se pare că, în mod neaşteptat, aceste fraze tragice şi memorabile explică necesitatea şi importanţa scrierii-mărturie a lui Ion Focşa. Piteşteanul, a cărui viaţă şi destin s-au contopit cu scena, a reconstituit un Timp al marilor valori spirituale. A recompus din amintiri, impresii, fapte un univers care nu are voie să piară. Iar în centrul lui se află Omul-Artist. Citiţi acest ultim volum al trilogiei „Ghinionul a fost norocul meu“ şi veţi înţelege că nu putem face niciun pas în viitor, darmite în prezent, fără să ne cunoaştem „părinţii“. Ion Focşa ne spune răspicat: Nu, nu suntem orfani. Nu trebuie să ne inventăm traume şi suferinţe imaginare. „Părinţii“ sunt cu noi. Vii sau morţi. Toma Caragiu, Gina Patrichi, Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică, Dem Rădulescu, Adrian Pintea, Liviu Ciulei, Radu Beligan, ca să nu amintesc decât câţiva dintre ei, ne însoţesc în freamătul şi neliniştea noastră. Nu trebuie decât să le întindem mâna şi să-i recunoaştem. Este ceea ce face Ion Focşa cu delicateţe, duioşie, nostalgie, în cartea sa de suflet. Pentu el, teatrul este un sentiment al sărbătorii.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul