Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un performance epic tip Nichita Danilov

        Adrian G. Romila

În romanul Locomotiva Noimann (Polirom, 2008), Nichita Danilov îşi definea singur tehnica prin gura povestitorului. Trenul, el însuşi simbol cumulativ al călătoriei ima­ginare, era o arahnidă care se hrănea cu insecte pe care le înşira, precum vagoanele, după devorare, în plasa în care cădeau alte şi alte insecte. „În mintea sa, el asemui locomotiva cu un uriaş păianjen, pe cât de crud, pe atât de calculat, care, după ce prinsese în plasa întinsă o groază de insecte injectându-le venin sub crustă, le golise sugându-le viscerele şi le înşirase pe o aţă, făcând din fiecare victimă o capcană în care intrau acum, iată, de-a valma, pasageri tineri şi bătrâni, fără să se întrebe prea mult încotro şi mai ales în ce scop s-au suit în acest tren şi ce-i aşteaptă la destinaţia finală...” Aproape tot ciclul epic al „tălpilor” − Tălpi. Şotronul (2004), Maşa şi extraterestrul (2005) − respectau aceeaşi reţetă. Personajele treceau dintr-o poveste în alta (pictorul Bikinski, doctorul Noimann), apăreau altele noi (Maşa, inginerul Satanovski, masterandul Oliver), poveştile însele creşteau una din alta şi una într-alta, din ce în ce mai incredibile, iar spaţiul teodorenian al Iaşiului bahluiot, unde se petrecea cavalcada suprarealistă a întâmplărilor, se deschidea generos spre oniricul divagant al delirului asociativ. E-adevărat, riscul era unul asumat de autor, căci epicul suferea din plin invazia lirică, în detrimentul unei poveşti sau a mai multora, care „să prindă” cititorul.


Ambasadorul invizibil (Polirom, 2010), noul roman al poetului şi prozatorului ieşean, urmează aceeaşi epică autoprolifică, dar poveştile sunt mai închegate şi, în ciuda aspectului de păpuşă rusească multiplu gravidă, dau oarecare coerenţă unei intrigi destul de sărace, altfel. Dezvoltat în trei secţiuni inegale (Androginii, Ambasadorul invizibil şi Sosiile), romanul porneşte de la poveştile unui poet (fost diplomat într-o ţară ex-sovietică), Evgheni Lein, cu care naratorul principal zăboveşte dialogic pe ţărmul irlandez al Atlanticului, lângă un turn clădit din caroserii de maşini casate (metaforă a evenimentelor depozitate de-a valma în memorie?), acompaniaţi de valuri, de pescăruşi, de trabucuri şi de ceva guri de tărie. Practic, povestitorul nu are niciun rol narativ, el doar îl ascultă pe Lein, care relatează întâmplări ciudate, cu personaje care, la rândul lor, spun şi ele alte poveşti. Avem, mai întâi, cazul marquezian al unei familii care reuşeşte să câştige o avere din pescuitul rarelor anghile, folosind ca momeală cadavrul tatălui. Întreg satul pescăresc le urmează exemplul, până ce intervin autorităţile, alarmate de dispariţiile morţilor. După acelaşi principiu enunţat de Lein, după care „moartea unora se transformă pentru alţii în festin şi astfel viaţa merge înainte, închizându-se în cerc”, subiectul următoarei relatări e tot funerar. Agaton, tehnician specialist în comunicaţii, a ajuns, după o complicată istorie, victimă post-mortem a unei secte de scopiţi ce profana morminte în scopuri escatologice oculte. Într-o poetică bulgakoviană, stranietatea e la ordinea zilei în tot romanul. Urmează povestea şoferului de ambasadă Vasilian Bantoş, care se bucura de protecţia tuturor mai marilor politici, sfârşit prin sinucidere ca strategie de a deruta vreo eventuală anchetă; a rătăcitorului Alexei, reîncarnare a ultimului ţarevici Romanov, care a putut relata împrejurările asasinării familiei sale şi a câtorva zile din viaţa asasinului, Vladimir Ilici Lenin (cele mai reuşite capitole ale cărţii); a consilierului Kuky Kuzin, a preşedintelui Letinski şi a menajeriei sale de sosii extraordinare. Aşa cum se întâlnesc firesc împăraţii, preşedinţii şi filozofii în „grădina” preşedintelui Letinski, tot astfel prezentul întâlneşte fără nici o ruptură de nivel trecutul în romanul lui Nichita Danilov, tot aşa cum realitatea cea mai banală face implozie prin inserarea întâmplărilor celor mai puţin credibile. Personajele au o predispoziţie demiurgică de a fabula, la infinit, de a călători imaginar prin cele mai îndepărtate zone, legând între ele cele mai disparate evenimente şi cei mai incompatibili indivizi. Reţeaua uriaşă de noduri temporale şi umane ale romanului vine să contrazică poziţia statică a celor două personaje principale, naratorul şi poetul Evgheni Lein, care doar se deplasează de pe plajă în orăşelul irlandez şi înapoi, sub privirea staticului James Joyce, imortalizat într-o statuie şi în spiritul locului. De altfel, nu întâmplător, căci şi Leopold Bloom al său călătorea prin amintiri, precum Ulise pe mare, doar deplasându-se pe o simplă stradă, într-o singură zi.


Ca şi în romanele anterioare, autorul îşi ascunde destul de transparent metoda printre replici. Selectez câteva, fragmentate din cauza lungimii uneori prea mari: „Nu te teme, nu bat câmpii. Nu vrei să asculţi istoria până la capăt? Sunt cât se poate de lucid. Şi nici memoria nu m-a părăsit, n-ai grijă. Dimpotrivă, cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât îmi aduc aminte de mai multe. Deseori mă trezesc vorbind despre lucruri şi oameni pe care nu i-am cunoscut. Pe calea unor unde necunoscute, îmi vin în memorie întâmplări pe care nu le-am trăit şi nici nu mi-au fost povestite de cineva...”; „Am mania digresiunilor. Nu pot să relatez o întâmplare fără s-o ramific cu fel de fel de paranteze. Cred că sunt greu de urmărit... Dar aşa mi-e firea. În timp ce povestesc, îmi vin în minte tot alte şi alte amănunte, complic atât de mult lucrurile, încât, în loc să urmăresc firul povestirii, menit să mă scoată la liman, ţes un fel de năvod şi, pe măsură ce îl ţes, mă încâlcesc în el.”;  „N-aş putea să neg că, repovestindu-ţi scena, nu am aruncat pe pânza zugrăvită culori obţinute prin distilarea urdorii proprii... E poate şi o picătură din mine acolo. Nu poţi să povesteşti la rece totul.”; şi, în sfârşit, cel mai relevant: „Ceea ce ai văzut aici e un experiment unic în felul său. Unic în istorie şi, poate, şi în literatură. E un fel de happening. Un fel de performance sau cam aşa ceva, cu care ne umplu capul artiştii postmodernişti...”. Sigur că, aşa cum spuneam, fluenţa epică a romanului capătă cezuri, dar, în deplină conformitate cu mecanismele narative dezvăluite, el devine un traseu experimental prin intrigi şi poetizări, prin epoci şi personaje, cu doze bune de umor grotesc descins direct din mantaua lui Gogol. Pomenirea ironică a lui Kant, apologetul raţiunii pure, în final, pe plajă, pornind de la asemănarea filozofului cu o banală maimuţă de companie, dejoacă orice intenţie de a mai găsi unitatea unei lumi sparte în poveşti. „La ce foloseşte raţiunea asta?”, se întreabă Lein, în încheierea relatărilor sale. La nimic, ar fi trebuit să-şi răspundă, ca să se întoarcă la ce spusese tot el, la început, că are creierul invadat de fragmente de timp şi de spaţiu şi că posedă simţuri prin care accede la memoria ancestrală, legând trecutul cu prezentul şi viitorul. „O istorie globală”, „un fel de sferă Rubik”, numai bună de transformat în roman experimental postmodernist, aşa se vede lumea, de pe ţărmul irlandez al Atlanticului, în opinia unui poet.
Dacă e să încercăm şi o lămurire a titlului, el nu trimite neapărat la ambasadă ca misiune oficială sau la clădirea hipersupravegheată a trimişilor special, în care i-am găsit pe Lein şi pe ceilalţi. „Ambasadorul invizibil” e chiar manipulatorul absolut al poveştilor, prestidigitatorul nevăzut care leagă şi dezleagă din umbră destine, fără putinţa celorlalţi de a-i pătrunde scopul sau de a găsi vreo explicaţie apropierilor dintre întâmplări aparent fără legătură. Ceea ce se vede e mereu înşelător, adevărul e mereu alunecos, ascuns, ficţiunile pot fi reale, pentru că totul e relativ, totul e cu dublu sens, împotriva kantienei „raţiuni pure”. „Întotdeauna sunt doi ambasadori”, spune, la un moment dat, Bantoş, misteriosul şofer al ambasadei. „Unul vizibil, altul invizibil, care controlează totul. Cel vizibil e doar o marionetă. El se mişcă în funcţie de ceea ce-i dictează celălalt. [...] El deţine, la drept vorbind, toată puterea...”. Iar preşedintele Letinski îşi prezintă fotograful, pe Iaki, în aceeaşi manieră: „Pentru că l-am avansat în grad şi astfel a trecut din sfera vizibilă în sfera invizibilă. De acolo trage sforile, mişcă decorurile şi altele. În aparenţă, ocupă o funcţie modestă, e operator de imagine sau cam aşa ceva. Dar, în esenţă, de el depinde totul. Sau aproape totul. Prin intermediul lui îmi exercit puterea nevăzută. El e ambasadorul invizibil...”. Retras în spatele unei imaginaţii fantasmatice, povestitorul va vorbi în mod semnificativ depre lume doar printr-un mecanism fabulator, dar chichiţa acestui mecanism feroce o ştie doar el. Sau, de acolo, din cabina de mişcat imagini pe ecran, poate nici el n-o ştie.


Nichita Danilov ne-a arătat încă o dată „toată puterea” lui fabulatorie, într-un performance narativ care s-a constituit, până acum, în cel mai bun roman al său. Acesta e Ambasadorul invizibil.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul