Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Comunicarea cu gutuiul

        Lazăr Popescu

Apărut la Editura „Pământul” din Piteşti, în anul 2009, volumul de poezie al lui Mircea Bârsilă, intitulat Monede cu por­tretul meu, cuprinde o serie de poeme noi, alături de altele mai vechi, acum rescrise. Modelul, în cazul celor rescrise, a fost dat, cred, de variantele eminesciene.
Interesantă mi se pare imaginea, de fapt, şi mai exact, finalul unui poem rescris (e vorba de cel intitulat în fiecare seară): lumea asemenea unei betoniere care e învârtită (şi ea, şi noi) de... soare. Sigur că aici e acelaşi Mircea Bârsilă, consacratul (încă nu „jertfitul” Mircea Bârsilă pe altarul poeziei), ca să vorbim în termenii antropologiei sacrului: „Lampa dată la infinitiv,/ cheia răsucită în uşă de două ori/ şi repetatele coşmaruri cu substrat arhaic, păgân:/ se face că mi s-a furat din nou colivia/ în care îmi ţin umbra”.


Deocamdată, suntem în ceasul în care coboară „din nou pe pământ prietenul nostru octombrie”. Un personaj în multe privinţe insolit, singular, cu nelipsite tuşe de farsor. Dacă nu chiar de măscărici, pentru că îl vedem făcând gesturi nu lipsite de o anume bizarerie: „...S-a întors din nou/ prietenul nostru cu pantaloni din piele de şarpe şi cravată/ în dungi. Iată-l culegând agrafe şi nasturi de sutiene,/ din iarba cu fire mărunte/ crescute pe sub băncile de fier ale parcurilor”.


Ceva mai încolo, ne întâmpină un autoportret sugestiv: „Sunt o fântână fără cumpănă, fără ciutură, fără sens”. Poetul, personaj al propriilor versuri, face figura celui care a venit din altă parte, dintr-un „ailleurs” neprecizat. Desigur nu romantic, mai degrabă de pe „tărâmul celălalt” ca-n basme, ca-n mituri, căci imaginile aduse de el la suprafaţă, în lumea diurnă sunt mai mult decât grăitoare: „Amare sunt cuvintele amintirilor scoase de la naftalină/ ierburi, ierburi, ierburi, singur ca un şoarece de câmp/ albă lumânare stinsă la nuntă în biserică/ uneori, mi se vede, până târziu, sub haine, un zid./ Apă tăiată cu foarfeca în formă de frunze de nufăr/ în oglinzi, imagini fără nicio realitate din care să se hrănească,/ scene danteşti pictate pe aripile fluturilor,/ unul câte unul au început să cadă şi de pe ochii mei solzii” (amintiri scoase de la naftalină).


Ceva se mai lasă, totuşi, descoperit. Câte ceva. Bunăoară, „o nouă specie a tristeţii”, cum scrie autorul într-un poem dedicat lui Marian Drăghici. Sau elementele unui peisaj care au o stranie rezonanţă în inimă. Ca în aceste versuri: „Mi-e milă de caii urâţi ai ţiganilor din Strehaia/ şi de numele negre – împletite din păr negru – ale lucrurilor”. (ferestrele cuiburilor). Nu o singură dată discursul poetului e unul „greu”, grav, descoperind că „ochii de pisică neagră ai anxietăţii n-au nicio importanţă/ în ceea ce priveşte condiţia ei de animal de companie”.
Ceva s-a schimbat, totuşi. Imaginile nu mai vin din trecut, ele ţin de un prezent al bizareriilor de tot felul. Pe care le întâlneşti la orice pas: „un arţar întocmindu-mi, îngândurat, horoscopul”. Chiar dacă, alteori, planul se schimbă, bizareriile rămân: „Într-o altă noapte, în casa unui prieten întâmplător,/ a început să-mi curgă nisip dintr-un deget...”. Oricum, el, scriptorul, nu face decât să consemneze: „Atâtea schimbări – şi toate în rău” (ni se face dor să cântăm). Sau să invoce vântul negru în ceasul regresiunilor de tot felul: „Ia-mă cu tine, vânt negru,/ fetelor, daţi-mi măcar un ultim sărut,/ aici numai pisicile şi arborii au mai multe vieţi, iar poezia,/ regresând mereu, a ajuns un pui de cireş în apropierea/ unei spălătorii de maşini” (strada pe care locuiesc). Există uneori şi momente de înseninare bruscă în această poezie. „Duioase psihoze”, cum se exprima Bacovia, „momentul când toate le am”. Ca în aceste pasaje: „scântei de artificii îndărătul iernilor albe de altădată/ cu fete de liceu privind, înlăcrimate, cum ninge/ şi doamne cu pălării la ferestrele luminate ale tramvaielor,/ deasupra fiecărui oraş aerul cântând la contrabas,/ adjective înfipte ca nişte lipitori în pielea albastră a cerului” (o placă de patefon). Momentul în care – iată! – poemul devine pictural. Însă cel mai adesea poetul e bolnav de luciditate: „O păstaie din care voi cădea şi eu. Această lume”. Aşa scrie el. Versuri memorabile precum acesta: „orice s-ar spune, mi-e frică de tine, noiembrie.” (oase magice). Subscriu.


...Şi vine şi momentul confruntării cu – aş zice – optimiştii jalnici, adepţii progresului cu orice preţ: „Ei spun că sunt demodat: o barieră/ în calea progresului/ versurile mele/ scrise cu litere împletite din cozi de cireşe” (ce frumos mai cânta o privighetoare). Pentru aceştia poetul îşi are răspunsul său. Laconic, poate şi evaziv. Dar edificator: „Aşa susţin ei: cum că aş fi demodat./ Ce frumos mai cânta o privighetoare ieri noapte!”. Oricum, el ştie. Ştie că memoria a păstrat totul: „Ţin minte totul: găurile de prigorii din râpa nisipoasă/ de la Cioaca Roşie şi sculele din magazia de lângă/ bucătărie – rindeaua, burghiele, menghina, tesla, colţarul – /şi maşina de rulmenţi în care învârteam fagurii cu miere/ de salcâm, totul, absolut totul” (un sobor de femei). Însă, mai înainte de toate acestea, se pare, poetul a mai traversat o experienţă. Pe cea a probei lacrimilor, aşa cum reiese dintr-un poem intitulat seară tristă. Deloc bacoviană, totalmente bârsiliană, deşi cele două viziuni sunt legate între ele prin alchimia tristeţii: „Ce oră amară pentru nişte bărbaţi înveliţi în iluzii/ asemenea celor dintâi oameni în piei de animale/ vânate prin ceaţă. Ce oră amară pentru nişte femei/ în mătăsuri de gală şi pantofi cu tocul înalt./ Este pentru întâia dată/ când cei cu ochii albaştri plângem cu lacrimi albastre./ Este pentru întâia dată când cei cu ochii verzi/ plângem cu lacrimi verzi, o seară tot mai tristă...”. Dar poate că acesta şi este – printre altele – rostul şi rolul scriptorului: să consemneze tristeţea. Nu neapărat s-o şi accepte. Să comunice cu gutuiul. Un rol deloc uşor, deloc comod. Deloc la îndemâna oricui şi versurile par să ne sugereze „tout cela”, aşa, printre rânduri... Aşa, chiar în spaţiile albe, nescrise: „Tot timpul, gutuiule, de parcă te-ai afla şi tu/ în aceeaşi situaţie ca mine, tot timpul ţi se zbate frunza,/ gutuiule. Aud, uneori, hămăitul puternic, în tindă,/ al unui dulău strein: este tristeţea. Se vede un profil/ femeiesc, în noapte, pe ecranul dreptunghiular/ al oglinzii din odaia în care dorm: este tristeţea” (cel mai apropiat cimitir).


Monede cu portretul meu este o carte care vine să încununeze o vocaţie.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul