Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Libertatea unui jurnal

        Monica Grosu

 Jurnalul Constanţei Buzea, Creştetul gheţarului (Editura Humanitas, Bucureşti, 2009), întredeschide curajos o uşă nu doar spre lumea propriei interiorităţi conjugale, ci şi spre lumea literară bucureşteană de la sfârşitul deceniului şase şi începutul celui următor. Într-un gest confesiv de autentică exhi­bare a trecutului, autoarea punctează, dintr-o singură ochire, două traiectorii literare, desfăşurate în vecinătatea aceluiaşi cămin, dar atât de diferite.


Descoperim, aşadar, consideraţiile unei femei inteligente şi profunde, cu o sensibilitate poetică ce-i facilitează o altă percepţie a faptului cotidian, şi care retrăieşte, în intimitatea proprie, luciditatea dureroasă a solitudinii. Aflăm detalii precise despre ipostaza maternă a binecunoscutei poete, căci pagini întregi sunt consacrate descrierii unui univers casnic, în care mişună doi copii mici, foarte energici şi cu personalităţi diferite, pentru îngrijirea cărora mama depune eforturi epuizante. Doar ceasurile tainice ale nopţii îi oferă tinerei femei răgazul de a se întâlni cu propria-i fiinţă, de a-şi pune ordine în gânduri sau de a le aşterne pe hârtie şi, din acest punct de vedere, jurnalul de faţă este o scriere predominant nocturnă. Comuniunea cu lumea e cel mai adesea afectată de o suferinţă mascată, gâtuită până la sufocare în străfundurile fiinţei, din pudoare şi discreţie. Pe fundalul unei tinereţi marcate de sărăcie şi repetatele mutări dintr-un apartament într-altul, în contextul unui mariaj nepotrivit, se produce naş­terea celor doi copii, precum şi afirmarea literară a tinerei scriitoare. Împletite organic, aceste preocupări majore (grija pentru copii şi dorinţa de a scrie), îmbracă în rafale de entu­ziasm, dar şi de nefericire, imaginea acelor ani.
Existenţa puţin confortabilă alături de un soţ veşnic îndrăgostit (dar nu de soţie!), se pliază pe decorul unei societăţi totalitare, în care opţiunile deveneau majore şi inevitabile aproape, iar orgoliile dictau cel mai adesea atitudinea. Constanţa Buzea deschide şi această perspectivă personală asupra lumii literare din anii \'69-\'70, o lume literară bucureşteană pe cât de pestriţă, pe atât de aspru minată de instabilitate. Pentru foarte mulţi scriitori români, vaporul supravieţuirii în comunism începea să se încline iremediabil, iar senzaţia acestei inevitabile alunecări era generatoare de angoasă. În redacţia revistelor aveau loc mari schimbări, iar jurnalul de faţă devine în acest punct o oglindă analitică a unor momente-cheie.


Cu prilejul unor sărbători, excursii la Sinaia sau reveli­oane, autoarea surprinde cu subtilitate firescul sau nefirescul unor situaţii, comportamentul unor cunoscuţi scriitori şi tovarăşi de petrecere, o petrecere din care cel mai adesea se retrage într-un gest de autoapărare: ,,Din hol răzbesc în rafale hohotele, vocile, tărăboiul. Oameni normali care gustă clipa, care vor să se distreze cu orice preţ. O viaţă are omul! Când, într-un devreme, revin, toaletele doamnelor sunt gata şifonate, fardurile alterate, lumânările topite, faţa de masă pătată cu vin, figurile rubiconde strălucesc. Mă anesteziez cu un pahar de şampanie. …Se ghiceşte în cafea. Litere, cifre, şerpi, un cocoş, o cucuvea albă, cu simbolistica de rigoare. Nu rezist şi mă retrag obosită, fără ca nimeni să regrete plecarea mea…” (p. 93).
Jurnalul Constanţei Buzea este, ca orice jurnal, şi un laborator de creaţie, fiindcă notaţiile autoarei înregistrează atent destinul cărţilor personale, precum şi evoluţia scrierii lor. Presărat cu poeme şi pasaje descriptive, volumul de faţă cucereşte tocmai prin subtilitatea cu care autoarea surprinde detaliul de atmosferă şi fervoarea celor din jur de a-şi trăi clipa, o clipă de care diarista se bucura doar în preajma celor mici, în rest, mult prea acaparată de griji zilnice, nu-i mai găsea deliciul, nu-i mai simţea gustul. Notând în jurnal, autoarea consumă scriptic un timp al suferinţei, al vidului sufletesc, salvând totodată de la uitare fapte concrete de viaţă, trăiri şi imagini, devenite azi de pur interes documentar.


,,Într-o cultură a pudorii”, cum numea Eugen Simion (amintit şi el în carte), cultura română, Constanţa Buzea are curajul unui act de mărturisire autentică, evident în contextul unei subiectivităţi asumate, specifice genului confesiv. Dar, în plus de aceasta, însemnările diaristice merg parcă mai departe, aducând fine indicii despre mediul literar bucureştean, despre amicii scriitori sau, mai apoi, despre America, ţara în care se consumă o experienţă de viaţă şi de cunoaştere, copleşitoare prin noutatea ei şi dorul de fiinţele fragile, cei doi copii rămaşi acasă. În America îl întâlneşte pe Eliade, iar jurnalul devine un prilej pentru a evoca acele memorabile întâlniri, precum şi impresii personale din lumea nouă, toate surprinse cu fin talent poetic. ,,Am admirat de la înălţime, în largul viraj de salut, New Yorkul risipit la buza oceanului. Totul îndepărtându-se, micşorându-se lin, devenind neverosimil. Iluzia că am fost vreodată acolo se şterge. Iluzia că suntem, încă suntem, continuă. Viteza cu care ne îndepărtăm înfrumuseţează, idealizând monstrul.” (p. 226).


Dacă însemnările despre lumea exterioară, despre oameni în genere sunt mai precipitate, însumând atitudini, impresii de moment, bănuieli etc., în schimb, timpul subiectivităţii se dilată, lumea ia o înfăţişare glacială şi, în decorul intimităţii solitare, autoarea îşi impregnează în scris fiinţa cu dramaticul fiecărei clipe. Rememorarea se face mai mereu cu melancolie, cu paşnică resemnare de moment, dar cu tulburări interioare care, în mod inevitabil, punctau ireversibil apusul unei relaţii tumultuoase, care ar fi meritat să fie frumoasă. ,,Plângem şi eu şi Adrian când le simţim trupuşoarele fragede la piept. Sunt calzi şi dragi, şi ai noştri, unici pentru totdeauna. Copiii aceştia ar fi meritat să ne fi iubit şi noi, până la capăt. N-a fost să fie.” (p. 237).


Creştetul gheţarului este un jurnal dens ce decupează bilanţul dureros al unor ani de tulburătoare frământări, aducând în peisajul diaristicii feminine româneşti un palier analitic nou, o subiectivitate asumată şi debarasată de inhibiţii, o lume trecută prin filtrul grevat de sensibilitate şi intuiţie al autoarei. Jurnalul Constanţei Buzea necesită o abordare mai nuanţată şi atent aplicată fiecărui segment al lecturii.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul