Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Piedici īn calea universalizării

        Constantin Stan

Cultura romānă suferă. Suferă de complexul nerecunoaşterii ei īn lume, īn Europa. Optimiştii spun că succesele filmelor romāneşti (mai ales la Cannes – deşi, iată, la Cannes, anul acesta ni s-a cam īnfundat: nu atāt că nu am luat premii, cāt mai ales pentru că am dezamăgit) au fost un punct de cotitură pentru cultura romānă. Mă opresc un pic asupra subiectui Cannes pentru a īnţelege cum şi de ce ne furăm singuri căciula.
Trimişii diverselor instituţii media ne-au bombrdat cu citări laudative la adresa filmelor romāneşti din cutare şi cutare publicaţie. Citind īntreaga cronică din revista străină, am constatat adesea că, pur şi simplu, se minte: se scoate din context, se croşetează fraze disparate şi astfel se obţine un text laudativ. Practica e veche şi ţine de un anume spirit gaşcar, prezent la noul val: „ei sunt primii care fac ceva pentru cultura romānă”, „cultura romānă nu a produs nimic pānă la ei” etc., etc. Că mint şi se mint pe ei e treaba lor, dar de ce trebuie să dezinformeze un reporter de la televiziunea public㠖 la care şi eu cotizez īn calitatea mea de plătitor de taxe īn Romānia – pentru  că cele mai deşănţate texte croşetate acolo le-am auzit? TVR mă transformă īn susţinător publicitar al lui X sau Y, fără să mă īntrebe, pentru ca mai apoi să īmi scoată ochii că ei promovează valorile artei romāneşti!


Prezenţele constante ale unor scriitori romāni īn librării occidentale sau īn īntālnirile lor cu cititori la Viena, Stockholm sau Frankfurt,  precum şi cāteva prezenţe la expoziţii internaţionale ale artiştilor noştri plastici sunt, de asemenea, cotate ca semne ale unei noi poziţionări a culturii romāne īn lume. Pesimiştii contraatacă afirmānd că nici Cannes-ul nu mai e ce-a fost odată, că, după atātea premii, regizorii romāni tot nu sunt invitaţi să facă filme “afară”, că tot greu găsesc producători şi că tot la ţāţa resurselor de stat se suge, că acele traduceri sunt adesea realizate pe bani romāneşti şi la edituri minuscule, că īntālnirile cu cititorii din străinătate, dacă nu sunt orchestrate de către Institutele noastre culturale, au loc pe undeva, prin cafenele (literare, desigur, dar tot cafenele) unde publicul are componenţa şi aerul ceaiului de la ora cinci, că suntem vizibili mai ales prin sămānţa de scandal cu care īnsoţim prezenţele noastre prin expoziţii.


Fundamental putem pune īntrebarea: cu ce anume vine cultura romānă īn peisajul culturii universale spre a atrage atenţia, spre a se impune, spre a căpăta vocea distinctă, respectată şi onorată aşa cum sunt alte culturi ale lumii? Răspunsul cred că este uşor stānjenitor pentru noi, dacă vrem să nu ne furăm singuri căciula. Cu mai nimic specific, profund şi original. Succesele recente (indiferent de domeniul artistic) au la origini interesul lumii occidentale pentru o realitate bizară pentru ei: lumea comunistă romānească. Evenimentele din decembrie 1989 ne-au aşezat īn ochii străinilor ca pe o lume stranie, īntunecată, unde violenţa, dezumanizarea capătă aspecte de „ev mediu”. după cum chiar ne-a aruncat-o īn faţă Pascal Bruckner, pe care noi continuăm să-l traducem şi să-l adulăm, īn ciuda faptului că este un autor mai degrabă gălăgios, decāt valoros. Aşadar, interesul este unul mai curānd sociologic şi politic decāt estetic. Cronicile, alea cāte sunt, pedalează pe critica politică şi socială, pe oroarea mentalităţilor şi comportamentelor. Ştiind toate acestea, ştiind că aşa ceva se cere, cei mai deştepţi autori realizează opere direct pentru export, neinteresaţi deloc de publicul autohton. Iar atunci cānd se produce pentru piaţa internă, nu puţini sunt cei care ne oferă, īn fapt, dacă nu plagiate, măcar imitaţii după ceea ce este de succes īn Occident. Am fost şocat să văd cāt de mult seamănă filmul lui Tudor Giurgiu Legături bolnăvicioase  cu filmul lui Bernardo Bertolucci Visătorii, şi, īn consecinţă cāt de mult seamănă romanul Ceciliei Ştefănescu Legături bolnăvicioase cu romanul lui Gilbert Adair Visătorii. Subiect, cadre, lumini, şi chiar actori căutaţi a semăna cu cei ai lui Bertolucci, dar: 1. fără meta-fizica şi fără profunzimea originalului; 2. īn maniera vulgar-romānească (tendinţă tot mai evidentă īn cinematografia romānească). Nu putem lua operele mari ale lumii de dincolo, a le prelucra īn cheie romānească şi a le retrimite pe piaţa culturală a lumii cu pretenţii de originalitate.


Acelaşi sentiment de imitaţie īl īntālnim şi la Pescuit sportiv, o copie mult prea palidă a  Cuţitului īn apă, filmul lui Polanski, după cum, dacă am căuta cu atenţie sursele, am fi profund intrigaţi de asemănările dintre multe romane en vogue romāneşti şi succese străine.
Īn fine, īntr-o altă ordine de idei, cānd ne entuziasmăm de Poliţist, adjectiv ar trebui să ne uităm īn sala aproape goală. De ce să ne raportăm la acest reper? Pentru că noul val a acuzat că arta celor mai bătrāni se rupsese de public, se osificase. Ei, uite, au venit ei, care vorbesc ca pe stradă, care au teme rupte de pe stradă şi care adună 10 spectatori sau 100 de exemplare vāndute!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul