Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Piedici în calea universalizării

        Constantin Stan

Cultura română suferă. Suferă de complexul nerecunoaşterii ei în lume, în Europa. Optimiştii spun că succesele filmelor româneşti (mai ales la Cannes – deşi, iată, la Cannes, anul acesta ni s-a cam înfundat: nu atât că nu am luat premii, cât mai ales pentru că am dezamăgit) au fost un punct de cotitură pentru cultura română. Mă opresc un pic asupra subiectui Cannes pentru a înţelege cum şi de ce ne furăm singuri căciula.
Trimişii diverselor instituţii media ne-au bombrdat cu citări laudative la adresa filmelor româneşti din cutare şi cutare publicaţie. Citind întreaga cronică din revista străină, am constatat adesea că, pur şi simplu, se minte: se scoate din context, se croşetează fraze disparate şi astfel se obţine un text laudativ. Practica e veche şi ţine de un anume spirit gaşcar, prezent la noul val: „ei sunt primii care fac ceva pentru cultura română”, „cultura română nu a produs nimic până la ei” etc., etc. Că mint şi se mint pe ei e treaba lor, dar de ce trebuie să dezinformeze un reporter de la televiziunea publică – la care şi eu cotizez în calitatea mea de plătitor de taxe în România – pentru  că cele mai deşănţate texte croşetate acolo le-am auzit? TVR mă transformă în susţinător publicitar al lui X sau Y, fără să mă întrebe, pentru ca mai apoi să îmi scoată ochii că ei promovează valorile artei româneşti!


Prezenţele constante ale unor scriitori români în librării occidentale sau în întâlnirile lor cu cititori la Viena, Stockholm sau Frankfurt,  precum şi câteva prezenţe la expoziţii internaţionale ale artiştilor noştri plastici sunt, de asemenea, cotate ca semne ale unei noi poziţionări a culturii române în lume. Pesimiştii contraatacă afirmând că nici Cannes-ul nu mai e ce-a fost odată, că, după atâtea premii, regizorii români tot nu sunt invitaţi să facă filme “afară”, că tot greu găsesc producători şi că tot la ţâţa resurselor de stat se suge, că acele traduceri sunt adesea realizate pe bani româneşti şi la edituri minuscule, că întâlnirile cu cititorii din străinătate, dacă nu sunt orchestrate de către Institutele noastre culturale, au loc pe undeva, prin cafenele (literare, desigur, dar tot cafenele) unde publicul are componenţa şi aerul ceaiului de la ora cinci, că suntem vizibili mai ales prin sămânţa de scandal cu care însoţim prezenţele noastre prin expoziţii.


Fundamental putem pune întrebarea: cu ce anume vine cultura română în peisajul culturii universale spre a atrage atenţia, spre a se impune, spre a căpăta vocea distinctă, respectată şi onorată aşa cum sunt alte culturi ale lumii? Răspunsul cred că este uşor stânjenitor pentru noi, dacă vrem să nu ne furăm singuri căciula. Cu mai nimic specific, profund şi original. Succesele recente (indiferent de domeniul artistic) au la origini interesul lumii occidentale pentru o realitate bizară pentru ei: lumea comunistă românească. Evenimentele din decembrie 1989 ne-au aşezat în ochii străinilor ca pe o lume stranie, întunecată, unde violenţa, dezumanizarea capătă aspecte de „ev mediu”. după cum chiar ne-a aruncat-o în faţă Pascal Bruckner, pe care noi continuăm să-l traducem şi să-l adulăm, în ciuda faptului că este un autor mai degrabă gălăgios, decât valoros. Aşadar, interesul este unul mai curând sociologic şi politic decât estetic. Cronicile, alea câte sunt, pedalează pe critica politică şi socială, pe oroarea mentalităţilor şi comportamentelor. Ştiind toate acestea, ştiind că aşa ceva se cere, cei mai deştepţi autori realizează opere direct pentru export, neinteresaţi deloc de publicul autohton. Iar atunci când se produce pentru piaţa internă, nu puţini sunt cei care ne oferă, în fapt, dacă nu plagiate, măcar imitaţii după ceea ce este de succes în Occident. Am fost şocat să văd cât de mult seamănă filmul lui Tudor Giurgiu Legături bolnăvicioase  cu filmul lui Bernardo Bertolucci Visătorii, şi, în consecinţă cât de mult seamănă romanul Ceciliei Ştefănescu Legături bolnăvicioase cu romanul lui Gilbert Adair Visătorii. Subiect, cadre, lumini, şi chiar actori căutaţi a semăna cu cei ai lui Bertolucci, dar: 1. fără meta-fizica şi fără profunzimea originalului; 2. în maniera vulgar-românească (tendinţă tot mai evidentă în cinematografia românească). Nu putem lua operele mari ale lumii de dincolo, a le prelucra în cheie românească şi a le retrimite pe piaţa culturală a lumii cu pretenţii de originalitate.


Acelaşi sentiment de imitaţie îl întâlnim şi la Pescuit sportiv, o copie mult prea palidă a  Cuţitului în apă, filmul lui Polanski, după cum, dacă am căuta cu atenţie sursele, am fi profund intrigaţi de asemănările dintre multe romane en vogue româneşti şi succese străine.
În fine, într-o altă ordine de idei, când ne entuziasmăm de Poliţist, adjectiv ar trebui să ne uităm în sala aproape goală. De ce să ne raportăm la acest reper? Pentru că noul val a acuzat că arta celor mai bătrâni se rupsese de public, se osificase. Ei, uite, au venit ei, care vorbesc ca pe stradă, care au teme rupte de pe stradă şi care adună 10 spectatori sau 100 de exemplare vândute!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul