Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Caragiale cu laptop

        Mircea Ghiţulescu


Intrată discret în repertoriul Teatrului Bulandra, fără mari campanii de presă, O scrisoare pierdută este a doua versiune pe scena acestui teatru după spectacolul de antologie al lui Liviu Ciulei din anii ’70, cu Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Mariana Mihuţ şi ceilalţi cam de aceeaşi talie. Este, însă, nedrept să judecăm lucrurile prin analogie, pentru că ar însemna să comparăm intenţii aristice cu totul diferite. Punctul de pornire a fost, de data aceasta, spectacolul de la Studioul Casandra realizat de profesorul Doru Ana cu studenţii săi. Versiunea profesionistă de la Bulandra, văzută din perspectiva aceluiaşi Doru Ana, păstrează un aer studenţesc, ceea ce înseamnă prospeţime şi spontaneitate, dar şi superficialitate în elaborarea câtorva personaje-cheie ale comediei. Doru Ana aduce textul în cea mai vizibilă actualitate cu putinţă. Voturile se numără pe laptop şi o bună parte din replici se rostesc la telefonul mobil. Autoritatea lui Trahanache ca şef de partid este incontestabilă, astfel că nimic „nu mişcă” în judeţ fără aprobarea sa, nici chiar adulterul Zoei. Fără îndoială, Doru Ana în rolul lui Trahanache este apariţia novatoare majoră a acestei noi versiuni în comparaţie cu bonomia (fie ea şi vicleană) din majoritatea interpretărilor anterioare. Masiv, sec, laconic, Doru Ana se extrage definitiv din registrul ridicol (ce devenise obligatoriu pentru soţul încornorat care este în piesă Zaharia Trahanache), fiind cu adevărat un „solid bărbat”, cum exclamă cu invidie Farfuridi. Este realmente un lider. Evident, Doru Ana citează copios din „naşul”, acel şef mafiot inspirat din filmele de gen căruia toţi îi sărută mâna, cel mai pupăcios fiind, în final, Caţavencu (Vlad Zamfirescu). În holul prefecturii din care se intră direct în biroul lui Tipătescu, cu vedere spre stradă (decorul „trompe l’oeil” este creat de Nina Brumuşilă), lupta crâncenă este exclusiv politică. Regizorul reuşind să limiteze conflictul amoros expansionist în alte versiuni, nu mai asistăm la o comedie adulterină cu episoade politice, dimpotrivă, la o comedie politică agrementată cu delicte amoroase. Poate chiar prezenţa autoritară substanţială a lui Trahanache să lase această impresie. Spectacolul este, totuşi, minor, nu din cauza unor defecţiuni de concepţie (sau, cine ştie?), ci a unor roluri eşuate. Cea mai mare decepţie o produce Marius Florea Vizante, care simplifică până la dispariţie identitatea lui Agamemnon Dandanache. În acest personaj jumătate om, jumătate mecanism dereglat, Caragiale a pus foarte mult din tendinţele moderne ale teatrului, îndepărtându-se atât cât trebuie, dar decisiv, de realism. Firescul (înţeles ca realism de stradă) pe care îl afişează Vizante este cu totul eronat şi nimiceşte personajul. Că nu există Agamiţă Dandanache, treacă meargă, şi aşa nu apare decât în final, dar ce ne facem fără Cetăţeanul turmentat, pentru că Lucian Ifrim este tot ce poate fi mai inexpresiv şi mai neplăcut de privit? Încep să cred că trebuie să fii foarte talentat să ratezi un rol atât de gras. Noroc că funcţionează cu distincţie cuplul Tipătescu – Zoe. Daniela Nane (Zoe Trahanache) are o aură mondenă şi este atât de şarmantă încât i se pot ierta toate păcatele, nu atât ale actriţiei, cât ale personajului. iar Şerban Pavlu joacă pur şi simplu un june prim care a lăsat afacerile politice pe seama lui Trahanache ceea ce este şi nostim, şi plauzibil. Lucian Ifrim „se scoate” cu icnete în Ghiţă Pristanda, dar nici Caţavencu interpretat de Vlad Zamfirescu nu este chiar ceea ce ne-am fi dorit să vedem. Dar, de fapt, ce ne-am fi dorit să vedem? Spectacolul se joacă cu sălile pline, lumea râde din toată inima şi nu contează prea mult imperfecţiunile decât pentru o plicticoasă istorie a erorilor.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul