Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Moare televiziunea? (I)

        Bogdan Ghiu

Textele care urmează sunt extrase (fiind rearanjate în vederea prezentei publicări) din cartea mea „Telepitecapitalism. Evul Media 2005-2009”, Cluj, Idea, 2009. Le dedic acelora dintre distinşii mei colegi membri în Consiliul Uniunii Scriitorilor care încă îşi mai permit luxul arhaismului de a nu practica, atât despre televiziune, cât şi despre literatura însăşi, o viziune intermedială cu adevărat globală.


 Spre adevăr prin minciună?


„Localizarea auditivă este făcută posibilă, în cazul sunetelor grave menţinute, prin diferenţa de fază a undelor sonore care ajung la fiecare ureche în parte; pentru sunetele acute, lungimea de undă, prea scurtă, nu mai permite acest mod de colectare a informaţiilor; capul însă devine, într-un astfel de caz, un obstacol notabil şi tocmai diferenţa de intensitate a stimulărilor celor două urechi este cea care permite localizarea. Făcând să varieze în mod artificial fie raportul de fază, fie raportul de intensitate al stimulilor sonori care ajung la urechi, putem crea impresia unei mişcări aparente. Când diferenţa de fază, după ce a atins 1800, depăşeşte această măsură, sursa pare că sare de ce­laltă parte şi că-şi reîncepe mişcarea. (...) când o persoană care vorbeşte se apropie, consoanele se aud mai bine, la fel ca şi diferitele zgomote care acompaniază fonaţia şi care permit recunoaşterea persoanei care vorbeşte; este ceea ce face ca o transmitere a tuturor benzilor de frecvenţă acustică, inclusiv a sunetelor foarte acute, să dea «impresia de prezenţă» (...) este vorba aproape de nişte fantome auditive” (G. Si­mondon, Cours sur la Perception, Éditions de la Transparence, 2006, pp. 196-198; s.m.).


În mod natural (fizic, chimic, electric, fiziologic, psihologic, nervos), organismul nostru, fiinţa noastră, în interacţiunea sa cu mediul înconjurător, produce iluzii, adică posibilităţi de eroare, cu care trebuie să se lupte în permanenţă pentru a le elimina.


Evoluţia convergentă a mediilor contemporane (cinema, TV etc.) spre spectacol profită tocmai de acest dat natural care ne înclină în mod spontan spre iluzie.


Trăim în iluzie, în şi sub imperiul iluziei prelungite, „stabilizate” artificial, tehnologic (hipertehnologic): câmp natural exploatat.
Prin media omniprezente, suntem ţinuţi la jumătatea drumului informaţional spre cunoaştere: în senzaţie, înainte de percepţie. Proces incomplet. Se poate vorbi de o adevărată privare de percepţie.


„Datului” natural i se adaugă instrumentalizarea artificial-tehnologică. Balanţa vie dintre iluzie şi adevăr este înclinată forţat în prima direcţie.
Televiziunea, de pildă, profită, exploatează, instrumentalizează şi chiar instituţionalizează câmpul natural de eroare.


Ce este (sunt) media? „Tehnici” şi „procedee” care profită de „efecte”, de producţia spontană de „iluzii” şi „impresii” după care noi, în cele mai simple acte ale noastre (de orientare în spaţiu, de pildă), ne ghidăm eliminând, „redundând”, selectând, inhibând. Tocmai inhibarea selectivă a posibilităţilor naturale de eroare este, prin tehnicile şi teh­nologiile media, inhibată: trăim sub un clopot, într-un câmp continuu de „efecte” naturale reproduse, intensificate, amplificate convergent în mod artificial, tehnologic.


Jurnaliştii nici nu ştiu la ce minciună de fond, inperceptibilă, pun de fapt osul (şi uneori chiar îşi rup oasele). Activează în acelaşi câmp natural-artificial de manipulare ca şi noi.


Corpul-viu – care este un sistem informaţional-comunicaţional – se luptă permanent pentru adevăr. Trăim, la niveluri imperceptibile, într-un neîncetat conflict de reglare a aparatului comunicaţional, a sistemului mediatic care suntem.


Asta ar trebui, prin urmare, să facă şi media: să lupte cu propriul echipament, cu propria tehnică, cu propria dotare, cu propriile condiţii, tot mai perfecţionate (în sensul producerii de iluzii însă), nu să pro­fite de ele.


Nu se poate căuta adevărul cu mijloacele iluzioniste minciunii, fie ea şi natural-insesizabilă (cu atât mai puţin atunci). Or, nu asta fac media, tehnic, tot timpul?


Moare televiziunea? Trebuie, oare, să plângem?


Într-o lucrare recentă intitulată La Fin de la télévision (Seuil, 2006), Jean-Louis Missika (specialist media şi profesor universitar de comunicare politică) susţine că era dominaţiei televiziunii a luat sfârşit, că televiziunea ca atare este pe cale de dispariţie – şi că faptul acesta trebuie deplâns, regretat.


Ceea ce pune o problemă însă, după părerea mea, este tocmai articularea numai aparent liniară, firească, dintre constatarea şi descrierea prezumtivului deces al televiziunii şi valorizarea pe care specialistul citat o dă acestui fenomen. Cu prima eu, unul, sunt perfect şi în totalitate de acord, cu a doua mai puţin. Televiziunea dispare, dar trebuie, oare, deplâns acest fapt? Ce dispare de fapt – sau, mai exact, se transformă, se modifică, se redistribuie – o dată cu şi prin dispariţia televiziunii? Şi, mai ales, trebuie să fim, oare, trişti din pri­cina morţii acestui post-Dumnezeu al modernităţii târzii (sau, mai precis, întârziate, trase de păr)? La moar­tea televiziunii se cuvine să plângem sau să ne bucurăm? Sau, până la urmă, să rămânem la fel de neîncrezători şi de suspicioşi ca şi până acum, dat fiind că s-ar putea să nu fie vorba decât de o schimbare de blană, dar nu şi de nărav, a lupului? S-o luăm pe rând.


„Televiziunea stă să dispară sub ochii noştri fără ca noi să ne dăm în totalitate seama de asta, scrie Missika. Se îneacă într-un ocean de ecrane, de terminale, de reţele, de computere portabile şi de telefoane mobile. Explodează în buchete de programe, se fragmentează în canale ultratematice, se dezarticulează în video la cerere, se «împachetează» sub formă de servicii push pe telefonul mobil, poate fi descărcată pe Internet, se «podcastează» pe i-Pod-uri, se individualizează sub formă de bloguri şi de vloguri...”


„Televiziunea este pretutindeni şi nicăieri. Intrăm într-o lume a omniprezenţei imaginilor şi a absenţei media. Există tot mai multe imagini şi tot mai puţină televiziune. Ne pregătim să trăim într-o societate fără televiziune. Nu televiziunea ca tehnologie este cea care dispare, ci televiziunea ca media: televiziunea, instrument de focalizare a societăţilor moderne...”


„Relaţia dintre telespectator şi televiziunea s-a modificat progresiv în direcţia unei tot mai mari autonomii, interacţiuni şi dezvrăjiri, devenind inconstantă şi precară. Pe măsură ce capacitatea media de a organiza serile publicului său, de a-i fixa întâlniri şi de a controla programul timpului său liber scade, acesta devine mai infidel şi mai capricios.”


„De ce şi în ce fel dispare televiziunea? Ce anume se va întâmpla pe ecranele noastre în momentul când media dominantă va înceta să mai fie dominantă? Cum va arăta societatea noastră fără această legătură socială obligatorie, devenită aproape o obişnuinţă şi un pliu al conştiinţei colective? Care vor fi consecinţele sociale şi politice ale dispariţiei acestui formidabil instrument de polarizare a atenţiei şi de sincronizare a dezbaterilor, loc al înfruntării opiniilor, care era televiziunea? Ce imagine îşi va mai face societatea despre ea însăşi într-o lume fără televiziune”, în care evenimentul central îl constituie „redefinirea graniţelor spaţiului public”?


Aşa care va să zică! Murind televiziunea, nu mai are cine să ne „focalizeze” privirile, să ne „polarizeze” opiniile şi să ne adune, să ne organizeze comunitar, societal vieţile. Deci asta făcea de fapt televiziunea: se comporta ca un succedaneu ultrasecularizat-resacralizant al religiei! Dar nu era vorba, în acest caz, de o acţiune totalizatoare, totalizantă, totalitară? De ce ar trebui să plângem după ea? Nu repetă, oare, „moartea” televiziunii alte morţi, mult mai celebre şi mai des deplânse: moartea religiei, moartea artei, moartea lui Dumnezeu, moartea omului etc. (atâtea morţi în serie!)?


Şi cum moare de fapt televiziunea? Şi când, în ce moment?


Televiziunea moare după ce şi-a atins triumful şi după ce şi-a împlinit „misiunea istorică”. Ne-a formatat, a umplut lumea de urmaşi (de imagini) şi acum i-a venit, firesc, vremea. Televiziunea moare ca un patriarh, în plină glorie, după ce a transformat total lumea şi chipul lumii. De ce ar trebui să o plângem?


Şi, apoi, de ce moare ea atât de uşor, atât de natural, fără să se zbată şi să se tânguie ea însăşi mai înainte de a aştepta de la noi să-i plângem sfârşitul? Dacă se simte cu adevărat ameninţată, n-ar trebui ea, oare, mai firesc, să se opună, să intre în rezistenţă? Nu asistăm cumva doar la o moarte strategică, la o reaşezare a „sistemului”?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul