Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De ce (nu) mai scriem?

        Ioan Lascu

Mi-am pus, fireşte, de mai multe ori această întrebare bifocală. M-am suspectat de tot atâtea ori că mi-o pun dintr-o ambiţie deşartă, doar ca să ies în faţă. Un sentiment de zădărnicie mă încearcă însă dacă mă gândesc la ce ar rămâne după ce doritorii de lectură bună, din ce în ce mai puţini, vor căuta acul în carul cu fân. Fiindcă e plină lumea de veleitari, de grafomani, de agramaţi… E plină şi de monştri sacri, de somităţi, de autorităţi în materie, de tot felul de deţinători ai „adevărului unic”, de genii, de talente, de vedete, de „umflături”. De mandarini ai criticii literare, dar şi de compilatori, de imitatori şi, în ultima vreme, parcă mai mult decât altădată, de plagiatori… Nu se mai înţelege bine câtă va­loare are scrisul profesionist şi cine îl practică, pseudoliteratura trece uşor drept literatură autentică, iar aceasta din urmă poate dormita în pleava sufocantă a maculaturii. De ce să mai scrii? Ca să capeţi încredere? Ca să arăţi că poţi s-o faci mai bine decât acei submediocri vanitoşi şi agresivi care maculează filialele Uniunii Scriitorilor din România, acea organizaţie de breaslă contestată câteodată pe drept, dar deseori pe nedrept, de tot felul de „pricepuţi”, de „justiţiari”, de „aiuriţi”, de neaveniţi, de diversionişti, de frustraţi şi de impostori? De care breaslă vorbim oare? De breasla scriitorilor, cândva respectaţi, admiraţi şi chiar invidiaţi pentru talent, glorie, bani, prestigiu şi chiar boemă. Alte vremuri, ni se spune şi o repetăm şi noi, acum trăim într-o economie de piaţă, acum avem de înfruntat concurenţa fără menajamente a mass-media, criza lecturii, confuzia valorilor, marginalizarea literaturii. Acum e mai greu să-i înfrunţi pe veleitari, pe sfertodocţi, pe grafomani, pe impostori, tocmai din cauza acestei confuzii a valorilor, provocată şi întreţinută voit, contra bani şi interese obscure, sau, pur şi simplu, din prostie, de diverşi factori din industria cărţii şi din mediile de toată mâna. De ce să mai scrii? Oricum intri la grămadă cu toţi, buni şi răi, talentaţi şi mimetici, grandomani şi obscuri. Dacă dispui de bani, poţi publica oriunde – am auzit că până şi la faimoasa Gallimard –,  poţi să-ţi angajezi traducători, de cele mai multe ori diletanţi, în oricare limbă de circulaţie. Poţi să dai naivilor, credulilor, semianalfabeţilor impresia că eşti mare, că eşti cunoscut în lume, că ai valoare. Pentru că are mai mult credit lauda de sine şi nu ştiu ce lansare sforăitoare a unei cărţulii derizorii, pe deasupra şi difuzată în rubricile de ştiri la TV, decât o recenzie, un articol scris cu obiectivitate şi competenţă de careva critic respectabil, nu de un lingău, dar nici de un nume mare şi părtinitor, care vrea să aibă ciraci, să facă şcoală literară, să lanseze (ne)închipuite talente. Cum să mai deosebeşti adevărul de fals, exagerările şi supralicitarea de judecăţile echilibrate şi – cum ziceam că e normal – obiective? Toate aceste constatări, lamentaţii, argumente, contestări sunt tot atâtea motive pentru a nu mai scrie. Unele pot părea false, ridicole, rezonanţe ale unor complexe, frustrări sau chiar angoase. Altele – patetice ori, vai, nişte sărmane iluzii. Oricum, toate au ceva în comun: sunt sincere. Repet, riscând să produc iritare, din astfel de motive nu le mai vine unora, cinstiţi cu ei înşişi, să mai scrie. Oricum, e degeaba… Ofensiva grafomanilor şi a nulităţilor se vrea şi chiar ameninţă să fie imparabilă.


Dar, totuşi, de ce şi pentru cine mai scriem? Mai are literatura vreun rost? Unii o fac din interes, alţii pentru că nu au altă ocupaţie, alţii din plăcere, din pasiune, din dragoste pentru literatură, aş fi tentat să spun. De fapt, am şi spus-o. Este o vorbă mare? Poate, gândindu-mă că şi unii, efectiv talentaţi, o fac în primul rând pentru glorie, alţii pentru o poziţie sau o sinecură oarecare, iar alţii din teribilism, pentru a contraria, a sfida, a face frondă… Nu este, oare, obositor să asişti la astfel de ieşiri, să le înţelegi, să ţi le justifici sau, mai simplu, să-ţi spui „şi scriitorul e tot om”, „se poate şi aşa”, „da´ ce mai contează?”. E o certitudine însă: meseria de scriitor nu mai este rentabilă. Din nici un punct de vedere. Sub nici un aspect. Din scris nu se mai poate trage vreun profit: nici pecuniar, nici moral, nici artistic… Cei care încearcă să o mai facă par derizorii. Ca şi atâtea alte profesii liberale, „meseria de scriitor” a fost torpilată. Nu e plăcută cratofagilor, arghirofililor, escrocilor, parveniţilor, mitomanilor. Cu atât mai puţin scriitorii. E limpede: scriitorii şi literatura lor nu sunt pe placul Puterii, nici al plutocraţilor, nici al „băieţilor deştepţi”, nici al infractorilor. Mulţi nu au auzit sau nu vor să audă de ei. Nici înainte scriitorii nu au fost pe placul Puterii. Comuniştii au încercat şi au reuşit în parte să-i aservească, să-i înregimenteze, să şi-i facă „tovarăşi de drum”. Astăzi, dacă Puterea n-a reuşit să facă din scriitori şi din intelectuali, în genere, „nişte „tovarăşi de drum”, atunci îi ignoră, îi minimalizează, îi dispreţuieşte, îi aruncă în derizoriu. Promovează, direct sau mijlocit, nonvalorile, aşa-zisele VIP-uri şi vedete, subcultura, trivialitatea. Răstoarnă, la rându-i, ca orice regim oligarhic, scara de valori şi alimentează, cultivă falsele elite. Este exact ceea ce-i convine. Cei incomozi trebuie ignoraţi, reduşi la tăcere. Elita, dacă şi Uniunea Scriitorilor s-a vrut aşa ceva, trebuie subminată, trebuie compromisă. De aici, escaladarea ofensivei nulităţilor, de aici, asocierea, cârdăşia lor. A se vedea, de exemplu, recent constituita Ligă a Scriitorilor Români. Impostura se organizează. Aşa ceva are de înfruntat scriitorul autentic, nu în primul rând în postură de creator, dar ca prestigiu, ca autoritate morală, ca opozant la abuzuri şi aberaţii. Un sociolog, american de origine poloneză, pe numele său Leszek Kolakowski, se străduia cândva să demonstreze că inte­lectualii dispun de cea mai puternică armă: cuvântul. De aceea nu sunt ei agreaţi, ci sunt mereu suspectaţi de păreri şi atitudini divergente, sunt chiar redutabili, pot deveni instigatori. Cuvântul era, în opinia gânditorului menţionat, mai puternic decât banii şi decât armele din înzestrarea armatelor. Astăzi se pare că lucrurile s-au schimbat. Cuvântul celor care au ceva de spus/ de scris nu mai este ascultat, el este acoperit de hărmălaia generalizată a celor care înşiră vorbe goale sau inepţii. Ca mesaj, cuvântul s-a demonetizat sau, mai exact, a fost demonetizat. Ba chiar demonizat. El nu mai conţine adevăruri, ci, dimpotrivă, minciuni sau este gol pe dinăuntru. Cuvântul este, pur şi simplu, cel mai la îndemână mijloc pentru a prosti lumea, este demagogie şi spectacol de prost gust. Nimeni nu mai citeşte, toţi cască gura la talk-show-urile televizate, la aşa-zisele discursuri care, în cel mai bun caz, se reduc la simpla prezenţă audio-vizuală a unor politicieni, escroci deghizaţi în oameni de afaceri, prostituate, cabotini şi semidocţi, deveniţi peste noapte vedete de televiziune. „Cuvântul ce exprimă adevărul” nu mai contează… Atunci de ce şi pentru cine să mai scrii? Să scrii numai pentru că acest exerciţiu este o te­rapie? Să scrii pentru cei care vor veni? Să scrii doar pentru că, poate, va rămâne ceva, o „conservă”, acolo, de limbă şi de literatură română? Să scrii şi să ieşi în agora, încercând o nouă angajare? Când s-a pus problema unei noi angajări, chiar scriitorii au fost primii care şi-au exprimat neîncrederea, ezitările, refuzul. Literatura nu mai este de multişor un fenomen social. Angajamentul civic nu mai este la modă, nu ar avea sorţi de izbândă. Însă ce va avea sorţi de izbândă? Ce va salva cuvântul şi funcţiile lui axiologice? Oare nu tot gândirea şi creaţia de bun nivel, drept pentru care, zic eu, ceea ce trebuie să facem este să încercăm să apărăm prin scris „cuvântul ce exprimă adevărul”. Să scriem, să scriem, că tot o rămâne ceva!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul